Fear of the ploaie

După ce Turcescu a devenit viral cu rahaturile pe care le-a scris despre Metallica, şi am făcut şi eu câteva glume reuşite despre sponsorii lui Turcescu, mi-a scris un cititor că îmi sponsorizează un bilet la Iron Maiden. Cică eu merit mai multă sponsorizare decât Turcescu sau ceva. Cum încă nu a venit ziua în care voi refuza să merg la un concert legendar, evident că am zis „hallowed be thy name” și am promis să scriu despre concert.

În mod normal, ceream un fee și pentru text, și cum omul era foarte binevoitor, probabil că îl și primeam, dar din nou: vorbim de Iron Maiden. Oameni care scriu istorie rock de 50 de ani. E o bucurie pentru mine să îi văd în fața mea, pentru că au o vârstă și nu știi cât timp îi mai ai.

Să încep cu o mărturisire. Nu înțeleg atitudinea bucureștenilor legată de ploaie. Ieri a plouat cu bulbuci – insert comentariu sugeranist ”așa vă bate Dumnezău pe voi, sataniștii” 😀 – și prezența în sală a fost mult mai puțin numeroasă decât mă așteptam. Fie nu s-au vândut bilete, ceea ce nu cred, vorbim totuși de Iron Maiden; fie a fost trope-ul clasic bucureștean: ”Cum să ies din casă când plouă?” Dar plouă cu apă, nu cu foc, Dumnezeule. Cum dă o mică ninsoare, închidem școlile. Cum dă o ploicică, ne adunăm ciotcă la gurile de metrou și f*tem timp aiurea stând degeaba, în loc să ne asumăm un pic de apă. De parcă n-am avea prosoape acasă.

La Iron Maiden m-aș fi dus și dacă ploua cu p*le erecte. Cum să dai 900 de lei pe bilet, apoi să stai acasă că picură niște apă din cer? Dar hei, aici e Bucureștiul, capitala comodității.

Cei care totuși au avut veleități de Ana lui Manole și s-au aventurat prin ploaie la concertul Iron Maiden au primit dublu avantaj, ca la abonamente de mobil, pentru că în deschidere a cântat Anthrax. Cumva e dureros că una dintre cele mai mari trupe de thrash metal a devenit un opening act, dar pentru porcul de mine, a fost un cadou. Două trupe legendare la preț de una. Și bonus, Anthrax au părut extrem de fericiți să fie pe scenă, și au dat ce aveau mai bun, chit că vocalistul Joey Belladonna nu mai e demult bunăciunea după care aruncau fanele cu sutienul. E cumva reconfortant că în 2026, în era AI, câțiva domni în vârstă încă se urcă pe scena în linii mari goală – exceptând desigur instrumentele, amplificatoarele și cele necesare unui concert rock – și fac atmosferă ca la un festival din 1987.

Apoi, a început the main event: concertul Iron Maiden. Cu scenografia, proiecțiile și efectele speciale aferente unui mamut rock, construite în așa fel încât să accentueze complexitatea lirică și pe alocuri narativă a versurilor lor. Cumva e amuzant că dacă stai acasă, cu o cană de cafea în mână, și asculți Iron Maiden, spui ”da, cât de smart și de poetic”. Dar dacă ești pe stadion și asculți Iron Maiden, cedezi ritmului și țopăi ca o capră scăpată din țarc.

Și sufletul meu a cântat cu Bruce Dickinson.

Dacă la Metallica e vizibilă îmbătrânirea – nu în halul în care semnaliza Turcescu, dar da, nu mai cântă ca în 2005 – concertul Maiden a fost atât de bun, de încărcat de energie acaparatoare, impecabil tehnic, impecabil artistic, cu un setlist fabulos, care a conținut majoritatea hiturilor Maiden pe care le fredonai ca adolescent rocker – încât nici măcar Turcescu nu ar avea ce rahat să mănânce. Deși are exercițiu și ar găsi.

Dickinson e într-o formă fenomenală și emană un magnetism atemporal. Pe corpul lui zvelt, ținutele rock cu accente de glam arată incredibil – că dacă tot ai corp de fotomodel, de ce să nu te îmbraci ca atare. Bonus: a cântat câteva piese și cu mască pe față, ceea ce mi se pare că e destul de dificil. Vocea lui unică încă duce vreo două ore de belting fără să facă hâc. Și îmi place faptul că nu ia pauze, că nu bate câmpii lung și aiurea – am o glumă cu cântăreți pe care i-au respins la admitere la seminarul teologic, și s-au răzbunat apucându-se de muzică să țină predici enoriașilor pe scenă. Ei, bine, Maiden nu e acolo. Oamenii se urcă pe scenă, schimbă sporadic politețuri cu mulțimea, dar știu că rockerii nu sunt genul de audiență care să rabde multă gargară, prin urmare, îi dau cu muzică, să încingă atmosfera.

Și încinsă a fost. N-am urlat și sărit așa din 2018 încoace. Că m-au lenevit doi ani de lockdown și alții doi de criză politică. Iar când publicul a cântat în cor Fear Of The Dark, împreună cu Dickinson, am plâns. Cu lacrimi, muci și batiste. M-am reîntors în adolescență, ca în Ratatouille, doar că eu nu am astfel de teleportări pe mâncare, ci pe muzică.

Nu știu ce fac rockerii britanici să se mențină atât de p*zdoși și fizic, și vocal, dar sper s-o facă mult timp de acum înainte. Pentru că showurile lor sunt catarctice.

***

Dacă îți place ceea ce citești, inspiră-mă cu o cafea.

***

Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da follow pe Facebook şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.