E un paradox: ador spiritul nordic. Literatura excelentă. Filmele magnifice. Umorul negru și usturător. Spiritul liber, fără adunătura de boi clocotind a ură care să îşi ragă prostia la orice cotitură. Muzica minunată. Petrecerile de nota zece. Şi toate astea, în limbile acelea îngrozitor de urâte, de parcă rostogoleşti pietroaie la deal.
„Tu vorbești, Lorena? Tu care ești pe jumătate unguroaică?”
Da, ok. Faptul că eu vorbesc nativ o limbă urâtă de parcă rostogolești pietroaie la deal nu face alte limbi urâte mai plăcute auzului. Și oricum, asta e doar o mică glumiță, cu care vă introduc un review de film danez: Ultimul viking, în regia lui Anders Thomas Jensen, cu Nikolaj Lie Kaas și Mads Mikkelsen în rolurile principale. Dacă începeam cu asta, scrollai indiferent mai departe. Dacă am zis de limbi urâte, o să te oprești pentru un comment: ”Urâtă ești tu cu mă-ta”.
Ok, dar asta nu face alte limbi urâte mai plăcute auzului.
Filmul începe cu o animație de un umor negru delicios, care parodiază două lucruri esențiale ale culturilor nordice: vikingii și egalitatea cu orice preț. Un rege viking a creat societatea egală prin excelență, și totul a fost frumos până când un războinic viteaz și-a pierdut un braț la război. Atunci, regele a hotărât să taie un braț tuturor, să fie toată lumea egală, și să trăiască fericită mai departe.
Aici am râs, dar totodată m-a umplut invidia neagră. Ia să fi încercat să bagi o glumiță cu daci tâmpiți într-un film românesc. Ar fi schelălăit la unison Simion, Șoșoacă, Robert Turcescu, Makaveli, guru Dilimache, vreo treizeci de grupuri de ciumpalaci fani Antonescu și Anomalia ar fi suspinat melodramatic: De ce fugem de trecutul glorios?
Nu te spăla nici Dunărea de lăturile lor.
Vreau să mă mut în Danemarca. MÂINE. Dar au limba aia îngrozitor de urâtă. Etc.
Când descoperi personajele filmului, te întrebi ce legătură au vikingii din animație cu ele. Stai liniștit, ești într-un film nordic, legătura există și o să ți se releveze. Construcția e întotdeauna impecabilă. Dar lim… „Mai taci, fă, zi de film!”
Trei frați pătați trăiesc într-un mic apartament: Anker (Nikolaj), Manfred (Mads) și Freja (Bodil Jorgensen). Anker tocmai a dat o spargere într-o bancă și e fugărit de poteră. Înainte să fie prins, dă o fugă pe acasă. Niciunul dintre frații săi nu par cu toate țiglele pe casă. Povestea nu ne arată din prima ce e cu ei, că nu e expoziție din aia previzibilă de neam prost, îți dă doar un vibe de incertitudine. Anker îi dă lui Manfred o cheie s-o înghită, apoi îl pune s-o îngroape la un loc secret după ce.. uhm, reapare pe pământ, să zicem. Și se lasă prins de poteră.
Cincisprezece ani de închisoare mai târziu, Anker e eliberat pentru purtare exemplară și se duce acasă. Acasă, desigur, e haos. Freja plutește într-o lume a ei, izolată, iar Manfred și-a ales numele John, se aruncă în cap dacă îi spui Manfred și fură câinii oamenilor. Chit că ți-e clar că situația e dramatică, gagurile comice perfect executate te fac să nechezi de râs.
Eu l-am tot văzut pe Mads Mikkelsen în roluri de criminal, agresor, ticălos fără scrupule și hanniballecter, nu mă așteptam ca vulnerabilitatea extremă a unui personaj de o delicatețe absolută să i se potrivească mănușă. Dar iată.
Colac peste pupăză, fostul tovarăș de spargeri al lui Anker a reapărut și vrea toți banii. Care bani? Păi cheia de la Manfred era de la un seif unde Anker ascunsese partea lui de multe milioane de euro din jaf. Și cum tovarășul e un ditamai animalul, folosește argumentul forței să ia tot ce vrea, și un pumn în dantură e singurul lui mod de a rezolva divergențe de opinie.
E o problemă. Odată că Manfred – John are anxietate de separare și nu vrea să-i spună fratelui unde sunt banii, de teamă că acesta fuge din nou în lume. Apoi, Manfred se aruncă realmente în cap de câte ori i se spune Manfred și așa ajunge internat la psihiatrie, unde se descoperă că omul nostru nu e un John oarecare, ci se crede însuși John Lennon. Și cum Mads e un actor incredibil de talentat, fură discret din manierismele lui John Lennon.
Tot la psihiatrie, Anker întâlnește un doctor vag țăcănit, care vine cu o idee genială: hai să îmbrățișăm realitatea alternativă a lui John și să găsim alți pacienți cu care să reunim toată trupa!
Ce poate merge rău?
Jensen are un talent aparte de a aduce pe ecran misfits sclipitori. „Toți acești influenceri care vorbesc doar romgleză, vă pute limba bătrână.” Da, ok, inadaptați sclipitori, dacule. Personajele lui sunt atât de interesante în nonconformismul lor, atât de vii în umorul lor aparent involuntar, atât de neașteptate în reacțiile lor și pe alocuri, atât de autentic idioate, încât umorul țâșnește din fiecare cotitură și la un moment dat te întrebi care e nebunul și care e sănătosul. Apoi, te întrebi dacă există sănătate altundeva decât în manualul de medicină. Apoi filmul ia o cotitură emoțională neașteptată și te trezești plângând cu muci și îl suni pe frati-tu să-i spui că-l iubești.
Relația dintre frați, construită cu umor, vulnerabilitate, periodică enervare și încă niște umor de un regizor expert în povești dilii despre oameni dilii e ceea ce m-a topit și m-a remodelat în bibelou cățel. Minunat film. Păcat de limba aia îngrozitor de ur… „Da, mai taci, fă, am prins-o pe asta!”
De vineri în cinematografe din toată țara.
***
Dacă îți place ceea ce citești, inspiră-mă cu o cafea.
***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da follow pe Facebook şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.
Sh*t They Say