Aici.
Adevărul e că o revistă lunară este în mai mică măsură un furnizor de ştiri şi în mai mare măsură un furnizor de stil. Pe de altă parte, ai la dispoziţie mult mai mult spaţiu, de aceea poţi elabora. Am uitat cum e să “încapi” în 2.000 de semne, m-am obişnuit cu boieria, cu răsfăţul, cu 15.000 – 20.000 de semne. Chiar 25.000. Cu texte în care informaţia trebuie îmbrăcată frumos şi citibil. Cu articole care transformă ştirea în poveste. şi e frumos aşa.
Cred că o revistă poate fi – şi este, într-o lume ideală – obiect de artă, ca o carte. Ba, într-o lume de dincolo de ideal, poate fi mai frumoasă ca aspect şi mai sclipitoare ca scriitură decât o carte. Cred în perfecţiunea reportajului narativ şi în vraja aproape sexuală a unui interviu de două ore. Două ore în care spiritul tău, al jurnalistului, devine fluid şi ia forma vasului în care este pus. Când faci un interviu de 25.000 de semne, nu poţi trişa, nu poţi strica jocul prin superficialitate şi prin autosuficienţă. Trebuie să ştii cu cine stai de vorbă. Cu bune, cu rele, cu plăceri şi dureri. Trebuie să provoci; trebuie să nelinişteşti; trebuie să te joci şi totodată să transmiţi încredere. De fapt, dacă reuşeşti să pătrunzi în spiritul interlocutorului, 80% dintre întrebări îţi vor veni de la el. Vor pluti în jurul capului său, ca o aură, aşteptând ca tu să le înhaţi şi să le transformi în cuvinte.
Cel mai reuşit interviu e mai intim decât o mărturisire de dragoste şi totodată mai jucăuş decât un duel al spiritelor.
Pentru asta şi pentru multe altele, mă bucur că scriu pentru un glossy.
Şi din punctul de vedere al DTP-ului e mult mai mişto la o revistă decât la un cotidian. Stimulează creativitatea şi te menţine competitiv în breaslă. Cu condiţia să fie o revistă, cum zici tu, cu stil, nu o prăpastie jurnalistică.
yeeeeeeees. aş da universuri să îmi plouă bani din cer şi să stau un an acasă.
în acel an, aş face cursuri intense de grafică şi m-aş face cel mai tare art din ţară.
aşa, cu creierii pulbere de la scris şi tradus – nici dracu’ nu mai are chef. Deşi s-a oferit un prieten să îmi dea lecţii.
te ţin un an acasă. dai pizdă?
nu.
=)) Nu-ţi trebuie nici pe departe un an de zile pentru aşa ceva. Eu zic să accepţi oferta prietenului. Ai să vezi ce fun este… 🙂
victore, eu nu mă refeream la treabă de mântuială, ci la treabă de înalt nivel.
aşa, oamenii învaţă să scrie în clasa I. Eu sunt cu adevărat mulţumită de cum scriu abia de la 25 de ani în sus. Şi nici acum nu mereu. Deci, mi-a luat cam 20 de ani de practică să îmi intru în propriile standarde.
Şi uite – nu e vorba decât de combinarea a 31 de litere. Ce te faci cu un domeniu atât de complex, cum e grafica?
ce-i aia “art”?
prescurtare la “art director”.
toti vor directori!
băi, azi nu te dă umorul afară din casă. prost banc.
nu-mi spune că nici tu nu suferi bancurile care se referă la persoana proprie, te rog!
toţi vor directori la vreun megabrand, nici unul nu vrea firma lui, s-o urce el sus. În sensul ăsta.
aici nici măcar nu era vorba de persoana proprie. că nu-s director nicăieri.
“art director” nu presupune nici el o funcţie de director, ci concepţia vizual – artistică a modului în care va arăta revista.
mi-e atât de penibil să explic evidenţe.
şi faptul că trânteşti un clişeu “toţi vor directori” într-un context fără legătură cu managementul e antihaz şi antipoantă. Acum se vede că de fapt vine din necunoaşterea termenului, nu din tentativă eşuată de haz.
ceea ce e şi mai trist pentru tine, în epoca lu’ Google, în care avem opţiunea de a da un search înainte de a posta o tâmpenie.
🙂
Ap tupeul să spun că mă pricep cît-de-cît la arte. 🙂
excelent. atunci dovedeşte acest lucru şi prin ceea ce comentezi, nu te rezuma doar la declaraţii fără acoperire.
OK. Cu arta, din partea mea, sta cam asa: Daca faci ca sa vinzi, aia nu mai e arta. Trebuie sa faci ca si cum ar fi ultimul lucru pe care-l faci pe lume, chestie imposibil de sustinut a-la-longue si intrat intr-o rutina de dead-line-uri.
Hollywood-ul, cu jocuri video, filme si altele asemenea, este sub imperiul vanzarilor. S-a umplut lumea de “art”, de “architecture”, de “philosophy”, “design”, toate croite shmechereste ca sa marce lumea banu’ la boxoffice.
Un balci, parerea mea.
Dar s-ar putea sa gresesc, si da, azi sunt sec. Am vazut un documentar despre Iran.
iar încurci chestii. hai să facem în felul următor: când simţi că nu te cunoşti cu un domeniu, sau mai multe, taci.
e bine aşa?
(cu amendamentul că, conform primului rând din ce ai scris tu, nici Capela Sixtină nu e artă, că tot pe bani a fost făcută).
cam da, asa zicea Brancusi, si asa zicea mai nou Alecu Paleologu.
“biftec”.
Dar ai dreptate, mai bine tac. Definitiv.
Sincer, decât să dai prestaţii jalnice, ca astăzi, e o opţiune mult mai bună pentru tine să taci.
Jalnic, Lorena. Si urat.
Mi-a parut bine.
băi, deci tu, ca şi bogdan, ca şi alţi lameri penibili care insistaţi să pozaţi în connoisseuri dar nu faceţi nimic să şi ajungeţi connoisseuri (dacă tot vă place să pozaţi), chiar nu aveţi pic de jenă de voi înşivă????
deci, nu ştii ce e ăla art director, dar sari cu gura.
de la concepţie grafică de reviste sari la Hollywood fără coerenţă – dar sari cu gura.
de acolo te legi irelevant şi haotic de raportul artă-bani, dar în continuare sari cu gura?
ŞI TOT IO, DUPĂ TOATE ASTEA, ÎS “JALNIC ŞI URÂT”?? TU CHIAR NU TE VEZI CÂTĂ PROSTIE AI REUŞIT SĂ EMANI AZI??? CHIAR NU TE SIMŢI, DRACULUI???? CHIAR NU ŢI-E JENĂ PUŢIN DE TINE, CEL DE AZI????
Nu, nu ţi-e. Dacă ţi-ar fi, ai da primul tău semn de inteligenţă.
Şi garantat n-o să-l dai, că n-ai de unde. Mai simplu e să arunci cu “jalnic” şi “urât” în capul celor care îţi arată ce varză ai în loc de creier.
duduie, de unde stii matale ca nu fac nimic?
frate, ţi-am spus mai sus: NU MĂ IAU DECÂT DUPĂ CE COMENTEZI.
DACĂ ALE TALE COMENTARII DENOTĂ IGNORANŢĂ, APOI ASTA E, LUMEA TRAGE CONCLUZIA CĂ EŞTI IGNORANT.
DE ACEEA, ÎN TENISU’ MEU, AI OPORTUNITATEA SĂ SĂRCIUIEŞTI PE GUGĂL ŞI SĂ NU MAI SCOŢI TÂMPENII PE GURĂ, DACĂ NU VREI SĂ FII TRATAT CONFORM LOR!
CE E NECLAR??????
IAR DACĂ OAMENII TE TRATEAZĂ CA PE UN IGNORANT FIX PE BAZA TÂMPENIILOR EMISE DE TINE – deci repet, să pricepi: FIX PE BAZA TÂMPENIILOR EMISE DE TINE – repet a treia oară, să mă asigur că ai înţeles FIX PE BAZA TÂMPENIILOR EMISE DE TINE nu ai nici un drept să te dai cu curu de pământ şi să îi acuzi de nimic.
ATÂTA TIMP CÂT AVEAI OPŢIUNEA SĂ TE DOCUMENTEZI ŞI SĂ NU POSTEZI ACELE TÂMPENII.
CĂ NU LE-AM POSTAT IO SUB NUMELE TĂU, LE-AI POSTAT TU CU MÂNA TA.
iar de raspuns, am raspuns cu cuvintele tale.
mult succes in cariera de art-director!
Pana la urma, fiecare are ce-si doreste.
Imi cer scuze daca te-am enervat cu ignoranta mea.
ignoranţa ca ignoranţa (deşi insist, putea fi mascată cu o simplă căutare), dar cu scandalul ulterior ce m-ai enervat.
nu ai cum să clefăi în public şi apoi să pretinzi să fii tratat ca unul care are maniere elegante la masă. nu ai cum să dai comentarii de strungar şi să pretinzi ca lumea să îţi acorde credit de intelectual.
Salut.
Am mai trecut pe-aici, totuşi, pentru că am senzaţia că e o neînţelegere care ar putea fi lămurită, dincolo de iureşul majusculelor.
Încerc o spovedanie.
Activez (în ultimul an, pe stand-by) într-un domeniu în care lucrurile următoare se amestecă: arta, banii, trendurile internaţionale, mediocritatea, tehnologia nouă. Ca producător de înţelesuri transformate în lucruri concrete, sunt supus unui stres care vine din încercarea de a ajunge la un compromis satisfăcător între cele de mai sus.
Ce am constatat, după şase ani de şcoală şi zece ani de practică:
1. Există nişte centre de unde se emană nişte moduri de lucru socotite ca fiind “de top”, de înalt nivel. Unul din aceste centre este Hollywood-ul, unde se cheltuiesc multe mijloace materiale şi umane pentru obţinerea unor produse “de calitate”. Lumea artificial-naturală din “Avatar” este unul din produsele la care partea “artistică” a fost definitorie pentru generarea succesului. Alte centre sunt universităţile de top, care formează oameni pe care îi valorifică mai apoi cei care îşi pariază banii pe ei, pentru obţinerea unui profit. Nu e nimic anormal în asta, însă, în cazul unui un artist, independenţa viziunii este alterată de dorinţa de profit a celui care-l angajează.
2. Există nişte corporaţii care investesc masiv în producerea de noi tehnologii care pot produce o pseudo-artă foarte gustată de mediocritate. O sculă scumpă de fotografiat sau Photoshop-ul pot produce nişte efecte artistice automate foarte aproape de ceea ce făcea un artist cu mînuţa lui.
3. Există o diferenţă de cunoaştere între cel care produce şi cel care cumpără. S-a ajuns, în domeniul amenajărilor interioare, să se dea bani grei pe nişte plastic transparent decupat în forme de secol xix, pe nişte plăci de PFL, pe nişte membrane polimerice, pe nişte cartoane vopsite, numai pentru că sunt produse de firma “ŞL” şi sunt ultimul răcnet.
ok.
amocul meu este devalorizarea artei, de fapt.
un art-director este doar un regizor, ceea ce e prea putin pentru un artist, parerea mea.
cum te aprobă omul, cum o iei iar pe mirişte.
regizorul – prea puţin pentru un artist????
what the unfuckable fucking fuck are you fucking talking about?
tătuţă, regizorul unui proiect e mintea creatoare care concepe artistic ANSAMBLUL şi vede opera integrală cu ochii minţii cu mult înainte ca aceasta să existe. prea puţin artist? nimeni nu e mai artist, în sensul real al cuvântului, decât omul care CONCEPE un proiect.
iar vorbeşti ca un strungar şi iar te vei lamenta că te jignesc.
sunt nivele diferite de măiestrie, cred. Eu credeam că ideea e a scenaristului/autorului piesei, de ex. şeicspir.
yeah, right, de aceea zece montări diferite ALE ACELEIAŞI PIESE de shakespeare sunt zece spectacole radical diferite, cu accentul pe idei diferite, având actori radical diferiţi în distribuţie!
pfffffffff 🙄 🙄 🙄
trebuie să recunosc, ai stil la vorbă.
mulţumesc pentru dialog.
da, în unele spectacole nu mai rămîne nici urmă de IDEEA originară… .
aşa şi? piesa e piesă, spectacolul e spectacol. sunt produse artistice diferite.
chestia asta o ştie orice om care a trecut măcar o dată pragul unui teatru.
uite-aşa-i scăpa un picior…
interesanta discutia, ar fi si ceva de comentat direct 🙂
de corectat structura argumentativa adica,
dar mai interesanta ar fi poate asocierea iscata pe aici, apropos de munca de regizor, cu o simpatie personala: Jodorowski, care prin unele filme, a fost cam de toate, inclusiv scenograf, costumier, actor si producator.
apropos si de o abordare un pic jupiteriana 🙂 , sa-i zicem, a actului artistic,
voila o mostra, amuzanta sper eu, tot de la Jodorowski ( sorry, vine cu marte si saturn, dar pt cine e interesat, cu nervii tari si nu in ultimul rand fara multe prejudecati, poate vine cu tot filmul 🙂 ):
muie, Shakespeare! Sa mi-o iei la cioc! Ce poti sa-mi faci, mortule?
aşa, tăticule, dă-ţi arama pe faţă. în continuare nu înţelegi că O PIESĂ DE TEATRU şi UN SPECTACOL DE TEATRU sunt produse artistice diferite, iar pe mine ignoranţa mă oboseşte. ignoranţa infatuată mă extenuează.
iar ţie degeaba îţi bat toţi oamenii ăştia apropouri că eşti la fel de adecvat ca o balenă care vrea să ne arate că ştie să danseze step. degeaba ţi-o spun eu direct. insişti să make a complete laugh out of yourself.
de ce să te opresc, până la urmă? fă paradă de prostie liniştit în continuare, nu mă mai bag. tot n-am icoană pe-aici, nu aveau oamenii la ce să se închine.
mersi, lelynx!
Argumentul ca cele doua sunt produse artistice diferite nu schimba cu nimic ordinea in care acestea se intampla, si faptul ca inainte de o montare, a existat un schelet conceptual desenat de autor. Arta regizorului e de a specula si a pune in valoare intr-un mod personal ideile originare, nu de a le ignora.
Dar am deviat mult de la subiectul initial, care era un nefericit si superficial joc de cuvinte pornit de la un romglezism glossy.
uite cum am zis că nu mă bag, dar nu mă pot abţine. deşi îmi dau seama că e inutil.
amice: piesa de teatru nu e lemn, să o consumi în clipa în care o faci spectacol. ea rămâne în continuare.
să luăm un Hamlet.
un regizor va vedea în această piesă o paradigmă a slăbiciunii umane. o va monta pe scena goală, cu un Hamlet care ezită îndelung şi se cacă pe el înainte de a acţiona. E O VIZIUNE, UN PUNCT ARTISTIC DE VEDERE, O OPŢIUNE SCENICĂ. În tot acest timp, piesa rămâne în volum, s-o aibă şi alţii.
altul va vedea o poveste a decadenţei nobilimii şi a vanităţii deşarte. va opta pentru o curte luxuriantă, armate de figuraţie, râuri de şampanie, etc. – prin care suferinţele umane trec fără urme. E UN PUNCT DE VEDERE VIABIL, piesa rămâne în volum, s-o aibă şi alţii.
altul vine cu o viziune distorsionată şi-şi propune un Hamlet îndrăgostit de mă-sa. Va folosi textul şi situaţiile pentru a ne arăta nouă publicului, cât de îndrăgostit e ăla de mă-sa şi cum se chinuie până la final. E O VIZIUNE.
ETC, ETC, ETC
Dar pentru a intui toate astea, fă un pustiu de bine şi mai treci de porţile unui teatru. Sau mulţumeşte-te să comentezi acolo unde ştii despre ce vorbeşti. nu te mai obosi să ne arăţi la ce nu te pricepi – consideră că ne-ai arătat destul.
în final: “art director” este numele unei funcţii la o revistă la care concepţia vizuală a ansamblului contează. nu e romglezism, e sintagmă în limba engleză. romglezisme sunt “a aplica”, “a checkui”, “a downloada” etc. – şi sunt obţinute prin românizarea forţată a unor termeni din engleză. Dacă e lăsat ÎN ENGLEZĂ şi nu făcut “director de artă”, atunci nu e romglezism. Izbuteşti să sesizezi ideea?
Ca sa inchei, spun ca pe definitia artei s-au certat oameni mai inteligenti ca noi, asa ca hai s-o lasam.
să fim realişti: noi nu “ne certam”. tu debitai tâmpenii iar eu încercam să te opresc. “cearta” presupune ca ambii oameni să ştie despre ce vorbesc.
n-a fost inutil.
“tu debitai tâmpenii iar eu încercam să te opresc. “cearta” presupune ca ambii oameni să ştie despre ce vorbesc.”
Avem definitii diferite pentru acelasi cuvant.
tu esti liberala, eu, conservator.
nu, drăguţule, nu se numeşte conservator, se numeşte neinformat-şi-mândru-de-asta.
bine, daca zici tu, asa sa fie.
my pleasure, para, 🙂
I suspect it’s the film you’re talking about :)))
gee, you make selling out sound sexy and heroic 🙂
Desigur !
cel mai reusit interviu e spovedania.
pacat(sau, ce bine) ca ala nu se poate publica. Unele lucruri trebuie sa ramana secrete.
cica acu’ vreo 25 de ani se publicau si alea. numai ca la presa nu ajungea hartia, ci chiar intervievatul.
niste reclame de altadata :
http://owni.eu/2010/11/08/top-48-ads-that-would-never-be-allowed-today/
linkurile sunt cumva filtrate de WP ?
uneori. stai să văd dacă te-a băgat la “spam”.
[…] This post was mentioned on Twitter by Superbebe. Superbebe said: Pentru o reţetă de griş cu lapte cu măr tocat şi 2000 de semne sînt prea mult. bite.me/9Bullshit../ […]
Adevărat. Mă apucă nostalgia şi ciuda că nu mai pot citi articole despre Dida Drăgan în Universul copiilor.
Şi unde scrii? La Cutezătorii sau la Pif?
O, dar cata dreptate ai. Intr-adevar, sa faci un interviu pentru o revista, mai ales daca este o revista frumoasa si cu greutate si la continut, este una dintre cele mai faine aventuri jurnalistice.
Sint doua lucruri pe care am mizat mereu cu mare placere in munca jurnalistica: povestea si personajul.
catalina, vrei sa ne cunoastem?
Asa-i Lorena maica bine le zici,dar tu mustesti de talent.Altii(majoritatea scriitori inchipuiti pe la reviste lucioase)nu.,,Multi scrie putini scrie,,.
Am vrut sa zic,,multi scrie putini stie,,.
depinde. in parte si de tipologia cititorului si de ce prefera el sa citeasca. daca e pe subiectul tau favorit si ai timp si chef, atunci da, un articol de revista merge. dar in ziua de azi cand exista n surse de informatie si nu ai timp, uneori pur si simplu preferi un articol concis, dar care sa sintetizeze foarte bine esentialul si sa fie bine scris. uneori de exemplu toata stirea sta in titlu in timp ce restul este poveste pe marginea ei. ok, hai, nici chiar asa… 🙂 dar uneori un articol scurt si la obiect este mai avenit decat unul lung. femeile mai ales au tendinta sa le lungeasca. politica mea e asa: daca ai scris 7 paragrafe si ce ai scris acolo se putea exprima in 3 fara a aduce prejudicii textului, atunci nu te citesc pentru ca pierd mult timp. doar daca sunt foarte interesat de subiect, eventual.