Această practică penibilă: cerşitul atenţiei

În ultima vreme, o grămadă de cocălărime, alcătuită din specimene care mai de care mai ratate, mai complexate şi mai labile, se înghesuie să-mi cerşească atenţia. Iar eu nu înţeleg de ce.

Eu, să fiu altcineva, nu m-aş strofoca să-i cerşesc atenţia persoanei care ar fi eu. Nu sunt o celebritate, nu sunt o frumuseţe şi nu am de oferit nimic, fără să primesc ceva cel puţin echitabil în schimb. Şi un amănunt important: câtă vreme tu eşti cerşetorul de atenţie, eu decid ce e echitabil pentru mine, nu tu. Tu poţi doar să propui, eu aleg, pentru că tu eşti în poziţia cerşetorului. Ceea ce e ingrat, recunosc. Prin urmare, decât să-mi cerşesc mie atenţia, mai bine m-aş duce liniştit într-un bar, aş combina trei adolescente, le-aş îmbăta şi le-aş fute. Ar fi o îndeletnicire de o mie de ori mai plăcută, cu rezultate mai rapide şi mai evidente. Dar aşa sunt eu, gândesc eficient.

Evident, cocălărimea n-ar fi suficient de cocalară dacă nu şi-ar masca cerşetoria de atenţie în insulte. Nu e mai puţin cerşetorie, îmi pare rău. Cerşetorul şi cocalarul urmăresc acelaşi lucru – să ia ceva de la tine, fără să dea ceva în schimb – folosindu-se de metode emoţionale. Pe termen lung, atât cerşetorul, cât şi cocalarul se umilesc de unii singuri. Pentru că, dacă nu poţi exista decât prin raportare la mine, e semn că trăieşti degeaba.

Apoi, revenind la eficienţă, stimate cerşetor de atenţie: ai încercat să-mi cerşeşti atenţia prin cocălăreală, n-a mers. Dacă speri că soluţia e “şi mai multă cocălăreală”, “mult mai multă cocălăreală”, respectiv “îngrozitor de multă cocălăreală”, cred că nu avem nevoie de argumente suplimentare şi putem da verdictul: eşti prost de bubui.