Ieri, în timp ce mă machiam cu portocaliu, mi-am amintit de cerul portocaliu al doamnei profesoare de desen şi am scris un text nostalgic despre asta. Reacţia internetului a fost impresionantă. Oamenii au început să spună poveşti cu profesorii care i-au format pe ei ca oameni. Poveşti care m-au făcut să zâmbesc şi care mi-au adus lacrimi în ochi. O să citez o parte dintre ele, în ideea că, deşi e o meserie subremunerată şi dispreţuită, meseria de profesor are în continuare un rol uriaş şi poate influenţa destine.
Poate profesorii care mă citesc pe mine vor deveni astfel conştienţi de superputerea care se ascunde în modestul lor rol de la şcoală.
*
Textul ăsta a avut un efect în lanț. Întâi mi-a colorat cerul dimineții în toate tonalitățile de la galben (a mea preferată) la portocaliu. Mi-a amintit cât de privilegiată am fost să am două profe de desen, nu una, asemeni profei tale, ambele pictorițe profesioniste, ale căror nume încă mi le amintesc deși au trecut mii de ani de când nu le-am mai pronunțat. Angela Bocu și Marcela Rădulescu. Ele au fost cioburile de curcubeu de pe cerul gri al epocii comuniste în care mi-am petrecut anii de școală. Mulțumesc că mi-ai amintit de acele frânturi de bucurie.
Ambele mi-au rămas model și în privința stilului de a mă îmbrăca. Pe atunci păreau un pic excentrice, cu țoalele lor de “fondul plastic”. Niște hippiote rafinate, cu bijuterii originale, din alamă, cu tot felul de pietre incrustate. Mai târziu, când mi-am putut permite, le-am cumpărat și lucrările. Raduleasca mi-a făcut chiar și un portret. Cadou. Cică a inspirat-o forma perfectă a craniului meu (pe atunci eram tunsă zero – gen Shinead O’Connor).
Adriana.
*
Mitică Arvat, care acum bea o cafea cu coniac în ceruri, la taifas enciclopedic cu Doamne-Doamne, purta două perechi de ochelari, una peste cealălaltă când citea sau scria. Îl orbise temnița comunistă. Povestea cum, după ce mama sa primise o telegramă cu chenar negru care o anunța că fiul său a murit în timp ce încerca să evadeze, l-au eliberat. ”Și-uite-așa cădeau babele pe uliță, una câte una, când m-am întors în sat, țipând: Uite moroiu’!”, arăta cu gesturi largi cum cădeau babele. ”Și să știți, copii, că eu respect morții, merg periodic la cimitir să-mi pun o floare pe mormântul gol în care m-a-ngropat mama!”
Pe lângă lucrările de control la care rândul unu avea de conjugat verbul a oua, iar rândul doi verbul a făta, pe lângă faptul că dacă nu ne descurcam cu vreo temă la franceză, fizică, chimie, practic la orice, ne puteam baza că ne va ajuta, omul ăsta, mie, cel puțin, mi-a dat demnitate. Da, și singurul patru la română, din toată existența mea. Că dictându-mi o frază de treisprezece propoziții am pierdut o virgulă și ”un elev de talia ta nu are voie să nu pună o virgulă.”. Cred că de-aia uneori le pun în exces. 
Mi-a dat cultul cărții și bucuria de a citi, dragostea pentru mirosul cernelii de tipar. Și tot de la el am învățat să dau – ”Dacă știi ceva și ții doar pentru tine te usuci și mori. Și odată cu tine cunoașterea lumii.” Tot el l-a adus pe Nichita la școală, la întâlnirea cenaclului nostru literar. Erau prieteni buni, împărțeau paharul, poezia, nebunia. Am plâns și nu m-am spălat câteva zile după ce Nichita mi-a strâns mâna. Iar mai târziu, când nu i-am mai fost elevă, ci colegă, așa cum îmi zicea, iar mie-mi tremurau picioarele de emoție, mi-a povestit despre singura iubire a vieții sale, de care s-a despărțit când l-au arestat, ca să nu facă și ea închisoare. Îi scrisese de-a lungul anilor caiete întregi de poezii, deși nu s-au revăzut niciodată. ”Când întâlnești iubirea, știi. Și poate ți se face frică. Și poate e prea mult. Dar ea, Iubirea cu I nu-i decât o dată-n viață. Mușcă din ea, trăiește-o până la prăsele!”
Nadia.
*
Eu îmi amintesc de profa mea de filozofie din liceu, care m-a încurajat să bat câmpii cu grație felină, lucru care mi-a asigurat, în viitor, capacitatea de a gândi şi de a simți lucruri de dedesubt. Şi tot o excentrică era gagica. Ştiu că avea ochelari, că mâinile îi erau fine şi lungi, iar pletele îi erau lungi şi negre. Dar nu-mi amintesc numele ei.
Merci beaucoup!
😘😘😘. Ms. mult! Mi-ai făcut o mare bucurie. Magda.
Îţi plac textele Trollywood? Poţi susţine şi tu proiectul.
Eu am doi ca și părinți 🙂 cei “for hire” pe care i-am avut nu m-au impresionat cu mare lucru. Poate proful de mate din a 12-a, care era cel mai natural. Al dracu, îl mai vad pe strada și zici că acum e de vârsta mea, avea 25 sau 26 de ani in 2001.
[long post ahead, dar zic că merită]
În primii doi ani de liceu am avut un profesor de engleză ieșit din comun. Se numea Sean, era american, avea 23 de ani și părea că zâmbește tot timpul. Venise în România ca voluntar al organizației Peace Corps. Sean avea să schimbe din temelii tot ce știam sau credeam că știm despre rostul școlii, al profesorilor și, în speță, despre noi înșine.
După primele ore introductive, Sean a scris pe tablă un proverb englez și ne-a cerut să aducem argumente în favoarea afirmației respective. Asta a mers șnur. “Bun, acum aș vrea să aud argumente împotriva aceleiași afirmații.”
Am rămas cu gura căscată. Tocmai ne pronunțasem cu toții pentru, iar acum trebuia să fim contra? Nu ne ceruse nimeni, până atunci, să argumentăm o idee. În școala generală învățasem, în cel mai bun caz, raționamentele altora. Sean a zâmbit și ne-a spus că vom exersa împreună tehnici de dezbatere (debate). Că asta ne va fi util mai târziu, în orice domeniu. Și ne-a asigurat că o să ne placă.
Așadar, împărțiți în echipe, ne-am pus pe căutat argumente pro sau contra unor teme date. A mers greu la început, că discursul se construia în engleză. Nu tema în sine era importantă, ci felul în care o argumentai. Am făcut simulări de cauze penale – unii erau acuzarea, ceilalți apărarea. Câștiga echipa care își pleda cauza/tema în cel mai convingător mod. Pentru asta, aveam nevoie de informații, de date statistice, de articole din reviste – orice. Internetul nu era încă accesibil. În pauze, năvăleam în biblioteca liceului. Bibliotecara râdea cu lacrimi: “Ce v-a mai pus Sean să faceți?” A avut dreptate: ne plăcea enorm, ne provoca să gândim altfel, și până și cei mai timizi voiau să iasă în față și să vorbească.
Au existat și momente mai puțin plăcute. Într-o zi am fost foarte gălăgioși toată ora. După mai multe rugăminți zadarnice, Sean s-a enervat. A zis că nu tolerează lipsa de respect și că, drept pedeapsă, vom rămâne încă o oră în clasă (ora lui era ultima). A sunat de ieșire. De pe hol se auzeau celelalte clase plecând. Sean s-a așezat la catedră, și-a deschis o carte și a început să citească. Alt moment de uimire profundă. Nimeni nu ne mai pedepsise așa. Părinții și profesorii țipau la noi, ne amenințau, uneori luam și bătaie – totul, cu zero efecte. Acum, stând în tăcere în bănci, ne uitam unii la alții și ni se făcuse o imensă jenă. Au trecut astfel vreo 15 minute. Sean s-a ridicat și ne-a zis: “Puteți pleca. Dar, vă rog, să nu mă mai puneți niciodată într-o astfel de situație.”
Mă întreb dacă și-a dat seama, vreodată, ce impact incredibil a avut în viețile unor copii din România anilor ’90.
Sean și-o fi amintit după 15 min că în Romania nu avem “detention” 🙂