Amoroso

La un moment dat, am avut un vecin care s-a îndrăgostit de mine.

Ieșeam din garsonieră, în mieunat de motan care nu părea convins că e nevoie cu adevărat să plec, pentru a pune pliculeț pe masă, prin urmare, mă trăgea de cracii pantalonilor, lăfăit pe pragul ușii de la intrare. Iar eu încercam fără succes să-l împing înapoi în casă, să pot încuia ușa. Btw, cine spune că pisicile sunt ființe indiferente n-a avut una.

Vecinul s-a uitat rânjind la scena de luptă și a decretat:

-Să știi că ești foarte frumoasă.

Newsflash: când vedeți o femeie, sau orice altă ființă umană, că încearcă să rezolve o problemă, și țineți neapărat să vă intromisionați în seamă, oferiți-vă să rezolvați problema. Un compliment nu face decât să enerveze un om iritat. Mie personal îmi evocă asta:

Am mârâit ceva antipatic, am înșfăcat motănosul și, pentru că anticipam că și boul hlizit se duce tot la lift, am intrat cu el înapoi în casă, i-am dat niște treats, m-am jucat puțin cu el să obosească, au trecut vreo zece minute și apoi am ieșit spre lift.

Surpriză: boul hlizit era tot acolo.

Ăla a fost momentul când antipatia mea superficială s-a transformat în cringe pur. I-am aruncat o singură privire, și am luat-o pe scări în jos. În tot acel timp, îmi spuneam că iată de ce am pierdut eu atâtea trenuri în viață: nu pot să mimez politețea cu oameni care nu-mi plac, și chiar dacă nu spun nimic, mi se citește subtitrarea pe față.

Jos, în fața blocului, omul nostru mima că trebăluiește la o motocicletă. De ce nu pleca unde avea treabă? A, da. Mai voia să se bage o dată în seamă.

După ce mi-a aruncat o privire macho-macho-man, s-a urcat pe motocicletă ca un James Dean de Balta Albă și a plecat în trombă. Spre bucuria mea, că nu trebuia să îndur încă o tentativă de conversație.

Seara, mă uitam la ceva gore sângeros sud-american, cu mâțul fericit că e ținut în brațe, când am auzit bătaie în ușă. Acea bătaie în ușă înceată și cu subînțeles, specifică bărbaților care vin să sugereze că ar tufe și ei ceva. Am ignorat. Bătaia în ușă s-a repetat. Am oftat. Gore-ul era pe la porțunea de tăcere încremenită, deci nu mă ajuta. I-am dat stop, am deschis un playlist intitulat ”Mori în sânge”, cu multe melodioare vesele de Rammstein, Sepultura în perioada lor supărată, Slayer, Motorhead și încă câțiva, l-am dat la maximum și am așteptat ca pofta de amor-amor să dispară.

După vreo trei melodii, bătaie supărată în ușă:

-Nu există așa ceva, e seară, unii mai și muncim!!

Voce supărată de femeie 40+. Bun, deci, amoroso plecase, înfrânt în tentativele lui de cucerire.

A doua zi dimineața, flăcăul nostru era la lift, cu aceeași privire de „sunt atât de piesă și nu știi ce pierzi”. Din nou, am luat-o pe scări. De data asta, a venit după mine.

-Saluuut.

-Salut! am trântit-o pe un ton sec, care închidea conversația.

-Văd că îți place să mergi pe scări.

-Da. Îmi place la nebunie să merg pe scări singură. Ce zici, îmi faci plăcerea asta?

-Pe mine mă cheamă Cumva.

-Sigur, doar că eu n-am manifestat o curiozitate în acest sens. Mă scuzi, sunt în întârziere.

Galopam pe scări în jos de zici că eram calul câștigător pe care își puseseră cunoscătorii pariurile. Am reușit să câștig distanță, am scăpat de urmăritor.

Seara, din nou, bătaie cu subînțeles în ușă. De data asta, am zis că nu are rost să supăr vecina care mai și muncea, m-am uitat la film în continuare.

Când m-am convins că orice foșgăială a dispărut pe coridor și că e liniște ca-n Catedrala Mântuirii Neamului, am luat o foaie A4, un marker negru și un scotch. „NU PRIMIM VIZITE FĂRĂ PROGRAMARE ÎN PREALABIL. MAFIA.” Am lipit-o pe ușă.

A doua zi de dimineață, ies din garsonieră și constat că anunțul meu dispăruse. Mi s-a sculat părul în cap. Ajung la lift, constat că era acolo, rânjind. Din nou, am luat-o pe scări în jos, dar numai un etaj. Când am ieșit din lift, am constatat că se uita la nu știu ce pe avizier.

-Deci, iei liftul.

-Da.

Și am tulit-o afară.

A doua zi, m-am trezit cu o oră mai devreme, m-am echipat cu viteza vântului și a gândului. În sfârșit, eram singură la lift, fără să mă agaseze nimeni cu prezența. Ce frumoase sunt micile bucurii ale vieții.

Seara, mă aștepta o coală A4 lipită de ușă:

„AM AUZIT CĂ TUȘEȘTI NOAPTEA. DE CE NU TE DUCI LA DOCTOR?”

„Păi nu-mi bag eu pwla în integralitatea morților mă-tii!?” am murmurat eu în gând.

Am luat cu mâini tremurând de draci hârtia, am scris cu markerul pe ea: „Să se mire proștii care nu se prind că sunt inoportuni!” și am lipit-o înapoi.

Evident, a doua zi, când am plecat iar cu o oră mai devreme, hârtia dispăruse. Se pare că amoroso avea un hobby: colecționa refuzuri. Mi-am și imaginat cum își invită prietenii: „Vii pe la mine să-ți arăt colecția mea de morți de mamă?”

Atunci, mi-am dat seama că se impun măsuri. Am dat interviu pentru un job remote, l-am și luat, și vreo două luni am avut un lockdown autoimpus: facturi plătite din casă, Glovo pe short dial, muncă numai de acasă. Spre bucuria motanului care putea să se plimbe pe mine ca pe bulevard toată ziua.

Până când, într-o dimineață, am auzit din apartamentul alăturat „Merge trenul, parcă zboară, dintr-o țară-n altă țară!”

Dau un ochi pe hol și văd un morman de materiale de construcții. Pe cutii era brandul construct.md. În timp ce mă uitam, se deschide ușa apartamentului vecin și ies doi copii.

-Sî fiț cumiiiinț! se aude din interior o voce de femeie.

Am răsuflat ușurată. Cred că niciodată n-am trăit o dragoste mai profundă față de frații noștri de peste Prut. Zdob și Zdub for the win!

***

Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da follow pe Facebook şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.

***

Dacă îți plac aceste articole, poți alege să-mi oferi susținerea de care am nevoie.