Din când în când, câte un prieten postează o amintire din copilărie, sau din liceu. Sau o discuție amuzantă cu propriii copii. Și mereu, dar mereu, apare persoana neajutorată intelectual care oftează cu tot patetismul universului: Anii cei mai frumoși. Sau: Cea mai frumoasă vârstă. Sau: Vârsta fericirii. Sau orice alt clișeu idiot pe temă.
Iar eu stau mereu și meditez cu groază ce vieți oribile trebuie să ducă oamenii ăia, dacă anii copilăriei și ai liceului au fost cei mai frumoși.
Din punctul meu de vedere, viața adevărată începe la 20 de ani. După ce termini cu educația obligatorie, după ce începi să produci bani, după ce capeți control pe tot ceea ce faci și apuci să-ți exerciți voința și opțiunile. E singurul mod în care merită trăită viața.
Și copilăria, și adolescența mi s-au părut îngrozitoare la momentul lor, taman din acest motiv. Altcineva îți spunea ce să faci. Altcineva îți spunea ce ai și ce nu ai voie. Altcineva hotăra la ce oră vii acasă, și tot altcineva hotăra ce anume din ce faci e bine, ce e rău, și ce pedeapsă meriți.
Amuzant e un episod pe care nu mi-l amintesc, dar mi l-a povestit mama. Am început la 6 ani școala. Încă nu avusese loc divorțul, iar înainte de divorț mama fusese foarte tandră și iubitoare. Trauma că bărbatu-su e un fustangiu care a făcut pipi pe încrederea ei a fost cea care a dus la tulburările de mai încolo.
Mbun, și îmi povestește ea mereu:
-Mi-am luat concediu o săptămână, să te ajut cu primele teme. Prima zi a fost deschiderea festivă și ați primit manualele. A doua zi, primele teme. Ai venit acasă și ai început să ți le faci. M-am așezat lângă tine. Tu te-ai uitat la mine cu o privire de funcționar public care n-are chef de public. Am zis: Vreau să te ajut. Iar tu mi-ai răspuns: Temele sunt treaba mea!
Eu, evident, nu mi-amintesc episodul, dar e o încântare să aflu că eram o sassy b**ch încă de mic copil.
Dar pe atunci, trendul de parenting se baza pe noțiunea de control absolut asupra copilului, pe modelarea lui ca element obedient. Iar eu aveam acest obicei să întreb, de câte ori mi se spunea că ceva trebuie, sau nu trebuie: De ce?
Și niciodată nu acceptam: Așa se face.
De ce se face așa și nu altfel?
Sunt adulți cărora nu le-a păsat niciodată de ce se face așa și nu altfel. Așa face toată lumea, așa facem și noi. Punct.
Dar poate nu vrem să fim ca toată lumea?
Ba da, n-are cum să greșească toată lumea.
Mă rog, îmi dau seama că e greu cu un copil care te terorizează cu nevoia de a explica fiecare răhățel mărunt și, până la un punct, fiecare copil e vampirul energetic și sursa majoră de stres a celor care-l cresc. Și îmi dau seama că e greu, într-un raport care pe vremea aceea era privit ca unul de absolută autoritate (Eu te-am făcut, eu te omor!), să ai persoana care, cu biberonul la gură, pune mereu sub semnul întrebării orice formă de autoritate.
Pe scurt, copilăria și adolescența mea au fost un chin, din multe, multe motive (nu-mi plăcea de mine, nu-mi plăcea de alții, nu aveam bani niciodată, nu aveam libertate, știau mereu alții ce e mai bine pentru mine, fără să mă consulte, și foarte multe persoane îmi dădeau ordine strict pe baza faptului că ele erau adulte și eu nu. Abia acum, ca adult la rându-mi, realizez ce bull5h!t și ce impostură e chestia asta, de fapt.)
De ce ar fi liceul perioada celor mai frumoși ani? Când toată lumea e extrem de nesigură pe sine, și se apără cum poate, mulți terorizându-și și umilindu-și colegii? Când vrei foarte tare să fii luat în serios, dar nimeni nu o face? Când multă lume încă îți vorbește ca și cum ai avea trei ani? Când nici tu nu ești sigur cine și ce îți place, și de ce?
Dar pentru unii oameni, asta e cea mai frumoasă perioadă a vieții lor. Și o mai și declară public, afectat, cu emfază.
Practic, e ca și cum ți-ai face coming outul. Nu ți-a mers bine decât atunci când au luat alții decizii pentru tine.
Trist.
***
Îţi plac textele Trollywood? Poţi susţine şi tu proiectul.
***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram.
:))) exact asa. Cu fiecare an care trece m gandesc cat am evoluat in ultimul an, ce proiecte misto am facut etc. Probabil unii n-au mai evoluat de la terminarea liceului.
Trist, cum ziceam.
“Ăștia ne linșează dacă în continuare nu le ordonăm nimic, mai bine să plecăm” – Planeta Tălâmbilor, 1986.
😀
Si eu am avut o copilarie si o adolescenta chinuitoare si nu as vrea sa le retraiesc in niciun caz, au fost traumatice. Probabil ca cei care plang in pumni dupa anii liceului au avut peak-ul in anii aia, poate erau cei populari, poate le este dor de entuziasmul acelor ani, de pielea intinsa si lipsa de responsabilitati.
Băi, e posibil ca unii să o spună ca pe un clișeu, fără pic de implicare personală și fără pic de personalitate. E posibil ca pentru alții să fie complicată viața de adult singur cu responsabilități, și să tânjească după siguranța din copilărie. Dar e posibil și să fie doar nostalgie după niște amintiri dragi, strict cu titlu de părere personală și nu ca verdict despre univers. Nu știu cum funcționează alții, dar mie îmi trec în timp dracii pe toți și toate si tind să rămân cu părțile mișto. Am avut și eu o copilărie cu părinți divorțați, dar cumva am avut bafta de a rămâne în relații bune cu amândoi. Am avut colegi isteți și profesori pe care i-am iubit (printre droaia de idioți siniștri, dar cui îi mai pasă de ei după ani?). Dacă mă gândesc la copilărie/adolescență, imaginea tipică din mintea mea e undeva prin Herăstrău – stăteam cu orele prin parc cu colegii, sau pe iarbă să îmi fac temele la matematică. E verde, e soare, e cu vorbit despre chestii care ne problematizau și despicat firul în 14. Sincer, îmi lipsește tot timpul pe care îl aveam atunci la dispoziție și posibilitatea de a încerca o grămadă de chestii ca să mă lămuresc “ce vreau să mă fac când o să fiu mare”.(timp îmi pot face și acum, dar oboseala adunată de la job îmi taie puțin avântul). În afară de “anunță-mă pe unde ești dacă nu vii direct acasă, ca să nu îmi fac griji’ și “de principiu, hai acasă până la 22:00, sau pune-l pe băiatul ăla să te conducă, că strada noastră e plină de ciudați”, nu am avut cerințe din partea lui maică-mea, iar astea mi se păruseră rezonabile. Nu am simțit niciodată că am o lesă scurtă la gât. Mă tot gândesc cum naibii să fac când oi avea propriul copil să am atâta încredere în el câtă avea maică-mea în mine și cum să îmi temperez tendințele de control freak, ca să ne fie bine amândurora. Îmi amintesc cu drag de un cerc de teatru la care mergeam de două ori pe săptămână (ideea lui taică-meu de a-mi da curaj când eram prin clasa a două, timidă și lipită de curul lui maică-mea, dar adoptată fully de mine după prima oră, când am văzut cât e de mișto). Cumva simțeam că n-o să mai am timp de el după ce termin liceul, și mi-am pus în el toată iubirea disperată pe care ai pune-o într-un sărut despre care știi că ar putea fi ultimul. Speaking of love and kisses, funnily enough actualul iubit l-am cunoscut tot în perioada liceului. Nu am o viață de căcat acum, nu simt că merge totul downhill deloc, dar mi-e dor de anumite chestii de atunci pe care nu le mai pot avea așa ușor (e.g. colegi care au plecat în țările calde, cu care trebuie acum făcute planurile cu luni înainte și nu mai e de ajuns un spontan “hai să mai stăm puțin după ore” ca să ne vedem și să catch up).