Back To School

Zilele astea de reîntoarcere la UNATC mi-au făcut să-mi privesc studenţia în cu totul altă perspectivă. Dar şi învăţământul artistic.

Până acum, credeam că şcoala e o labă tristă. Labă tristă fiind, o consideram ineficientă la maximum, şi prin urmare, complet inofensivă. Te duci, te uiţi la toţi labagiii ăia care vizibil n-au chef să te înveţe absolut nimic, că e mai rentabil s-o ardă superior şi să-şi plimbe gagicile cu maşina pe timpul studentului, iroseşti patru ani, sau trei, sau cinci, şi cam atât.

Abia acum, cu mintea de 30+, îmi dau seama cât de periculoasă e şcoala asta de căcat. Din mai multe motive:

a) Unii profesori sunt nişte lepre sinistre.

Argument: Ce tip de om poate fi ăla care se delectează torturând cu bună ştiinţă nişte fiinţe fragile care i-au fost încredinţate de stat, sau de banii părinţilor, SĂ ÎNVEŢE? Răspuns: Oamenii cu penisuri foarte, foarte mici. sub 5 cm. Oamenii cu penisuri mari sunt generoşi cu fiinţele neajutorate şi provocatori cu cei cu care au meciuri pe măsura penisului lor.

b) “Eu ştiu dar nu te învăţ, prefer să o ard arogant” – îi învaţă, totuşi, un lucru pe studenţi. Şi, anume, că reţeta corectă e să fii foarte, foarte egoist, să te doară-n cur de ăla de lângă tine, şi că e mai important să-l umileşti şi să ieşi tu deasupra, decât să cooperezi. Pe plantaţia de bumbac, sună a strategie bună. În meserii bazate pe emoţie şi expresivitate, e otravă curată.

c) “Striveşte tot ce e în jur”. Well, ăştia striviţi de mici vor ajunge babele sinistru de ciufute şi de rele de prin teatre, de care nu încape nici un suflu de tinereţe. În mod normal, artiştii bătrâni şi cei tineri ar trebui să coopereze perfect, din însuşi faptul că nu luptă pentru aceleaşi roluri. Dar, în teatre, realitatea e, de multe ori, că moşii formează o gaşcă arogantă şi intens duşmănoasă, iar tinerii, una profund revoltată şi doldora de complexe.

d) “Te deconstruiesc, ca să te construiesc la loc”. Ăsta e un bullshit sinistru. Da, e uşor să deconstruieşti un om, mai ales dacă e mic şi fragil. Dar nimic nu te califică pentru rolul de Dumnezeu, să-l reconstruieşti. De obicei, omul ăla deconstruit de şcoala românească de artă rămâne deconstruit forever. Dacă nu are o voinţă de fier, să se reclădească singur, caz în care îşi face zece mii de scuturi de fier în jurul sufletului şi trece prin viaţă ca un pokerface absolut, fără să se lase atins de nimic.

e) Oricum, atitudinea arogantă, de “eu ştiu adevăruri universale, dar nu ţi le dau” nu dă roade. Dovadă, eterna văicăreală cu “ce slab pregătiţi sunt absolvenţii ăştia!”

Aş încheia în trombă, cu “daţi foc institutelor româneşti de arte”. Dar am avut şi câţiva profesori buni, care nu merită asta. De aceea, aleg o poziţie moderată: recomand incendierea selectivă.