Ce înseamnă iubirea pentru mine în 2019

De cam doi ani, mi-am dat seama că programul meu extrem de haotic, cu multe activități paralele și uneori concomitente, cu vacanțe din care plec pentru că există recall la un casting și cu texte care trebuie terminate alaltăieri e prea mult pentru nervii oricărui alt om, oricât de rezonabil, uman, blând și bun ar fi, și m-am autodeclarat celibatar definitiv și irevocabil.

Singurătatea e forma mea naturală de a fi, după câteva ore între oameni tânjesc la vinul și muzica mea de acasă de parcă ar fi lozul cel mare, și probabil că am vreo formă ușoară de autism pe care n-a diagnosticat-o nimeni că, na, pe vremea mea, dacă puștiul nu sângera violent, se chema că este sănătos.

Glumăăăă.

Și totuși, chiar și în viața unui om singur, iubirea există într-o multitudine de forme, mai mult sau mai puțin convenționale, și, odată cu evoluția ta ca om, începi să apreciezi din ce în ce mai mult anumite manifestări de iubire. Și, desigur, să le și oferi. Că nu ești gigelul ăla care are impresia că lui i se cuvine tot ce i se scoală să pretindă, strict pe bază de tupeu și gură mare.

A) Iubirea ca formă de lăsare în pace. 

Ăsta e unul dintre motivele pentru care ador să am pisică. Pisica are ore în șir în care stă și se uită pe geam. Sau aleargă un ghemotoc de hârtie prin casă. Sau bălăngăne din lăbuțe un motocel atârnat cu șfară. Și, deși sunteți în aceeași încăpere, tu îți vezi de ale tale, pisica de ale ei, și nu vă frecați reciproc la icre.

Oamenii trebuie să ajungă la un nivel de maturitate și de relaxare să înțeleagă că nu fiecare secundă a statului împreună, sau chiar separat, trebuie să fie solicitantă și mulgătoare de atenție. Și nu-i învinuiesc pe oameni. La 20 de ani, eram la fel de lihnită de atenție. Căutam la fel de intens să umplu fiecare secundă de pălăvrăgeală.

Tăcerea e de aur, copii. Știau înțelepții ce știau când au zis-o pe asta.

Uneori, trebuie pur și simplu să știi să lași în pace.

B) Iubirea ca formă de comunicare. 

Da, sinceritatea e în continuare cea mai profundă dovadă de respect. Dar atenție: aici nu mă refer la sinceritatea de tip: “cf, păpușa, aș bea și eu un vin cu tn”, apărat de confrați cu, “băi, omul era sincer”. La fel de sincer mă doare-n paisprezece, pentru că eu cu ăla nu am un raport reciproc consimțit de dezvăluire a sufletelor. Și la fel de sincer, nu e treaba mea ce vrea și cu cine, și la fel de sincer să bea un vin cu familia și apropiații.

Sau sinceritatea de tip vai dragă ce rău îți stă asta, când tu încerci ceva nou.

Mă refer la sinceritatea între prieteni foarte apropiați, care își spun, negru pe alb, opiniile și trăirile legate de lucruri. Citesc minciuna pe om de la o poștă și cumva mă simt subestimată când mi se servește. Luată de proastă.

C) Iubirea ca libertate. 

Nu poți spune că iubești altă persoană decât în momentul în care o iei și o înțelegi exact cum e. Și dacă omului îi place să se dea cu capul de zid o oră, zilnic, între 6 și 7 dimineața, ești suficient de prieten încât să-i spui că nu e foarte sănătos, dar suficient de respectuos cu prioritățile omului încât să nu-l legi de scaun la 6 fără 10.

Adevărul este că nu putem salva decât oameni care vor ei în primul rând să fie salvați, și o formă de iubire este să-i lăsăm să se arunce în fântână în termenii lor.

God, nu-mi vine să cred că tocmai am scris asta.

Luați-o metaforic. Dacă vor să se arunce concret în fântână, îi ținem. Nu de alta, dar păcat de apa potabilă.

D) Iubirea ca o cană mare de cafea cu extrem de puțin zahăr și un strop de lapte. 

Da, Lorena, dar toată lumea te servește cu cafea.

Sigur. Cu cafea la ceșcuță, fără gust și fără aromă.

Oamenii care știu cum îți place cafeaua și exact așa ți-o și fac, și apoi se bucură de bucuria ta sunt oamenii care te iubesc.

E) Iubirea ca gest de a asculta pur și simplu. 

Se vorbește mult și în general prost, dar aptitudinea de a asculta e pasăre pe cale de dispariție. Și nu, când zici ăhă, da, îhî și deja te gândești cum i-o parezi nu e ascultat. Când asculți doar ca să găsești argumente să-l f* pe om în gură, nu e ascultat. Când asculți prima propoziție și deja întrerupi, nu e ascultat.

Ascultatul e când taci în morții mă-tii, cu urechile pâlnie pe celălalt și cauți, ACTIV, PE BUNE, INVESTIT, să înțelegi ce încearcă să-ți transmită și unde vrea să ajungă.

Și, preferabil, nu te implici emoțional. Că de cum te-a cuprins o emoție, ai și deschis clonțul. Taci și ascultă.

Chiar vă rog, în comentarii, să-mi povestiți când ați ascultat pe bune ultima oară. Că nu suntem ascultați ne plângem toți. Dar trăim într-o lume care nu ascultă și suntem parte din problemă.

F) Iubirea ca bunăvoință. 

Și aici o să fac referire la clișeul ăla cu “te trage de codițe pentru că te place”. Nu l-am înghiţit la 4 ani, nu l-am înghiţit la 14, nu-l înghit acum și nu-l voi înghiţi nici în minutul morții.

Când cineva te place, e prilejul perfect să exercite căldură și afecțiune. Aia înseamnă a plăcea. E incontestabil, se vede de la o poștă, se simte din capătul celălalt al universului și ca un izvor de putere și bucurie. Asta înseamnă a plăcea. Trasul de codițe, umilirea verbală, fizică, sâcâirea sunt doar forme de a lovi, de a distruge, de a nimici. OK; unii așa îți dau de înțeles că vor să efectueze un act copulativ. Dar a vrea să f* pe cineva nu înseamnă că îl și placi, și cu atât mai mult nu înseamnă că îl iubești.

Happy Valentine’s Day.

 

 

***

Îţi plac textele Trollywood? Poţi susţine şi tu proiectul.

***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: