Ce ne leagă de fapt?

Weekendul ăsta a început la Bucureşti festivalul Les Films de Cannes a Bucarest, şi, cum se întâmplă, primul eveniment a fost vizionarea de presă organizată de Independenţa Film pentru “Shoplifters”, câştigătorul Palmierului de Aur. Filmul este scris, regizat şi montat de Hirokazu Kore-eda, care mi se părea un nume aproximativ cunoscut. Abia după ce am dat un Google, m-am prins că i-am văzut deja alte două filme, “Like Father, Like Son” şi “After the Storm”, alte două drame care examinează chirurgical relaţiile interumane şi te fac să plângi cu lucruri mici, aproape banale.

Desigur, opera lui Kore-eda este mult mai vastă, se întinde pe două decenii, include lung-metraje, scurt-metraje şi documentare, în multe cazuri scrise şi montate tot de el, de unde deducem că omul e un one man orchestra.

“Shoplifters”, tradus pateticoid şi neinspirat “O afacere de familie” (titlu prost românesc marca “Să moară Romeo”), este încă o meditaţie sensibilă, plină de lirism şi umor pe tema noţiunii de – aţi ghicit – familie. Dacă Independenţa Film ar fi avut o fărâmă de inspiraţie, ar fi lansat cu surle şi trâmbiţe acest film exact cu două săptămâni înainte de referendum şi ar fi vândut bilete ca demenţii, pentru că e exact pe context.

Avem o familie aflată la periferia societăţii. O bunică pensionară, care se laudă că-i ţine pe toţi din pensia ei; o fiică mai mare, muncitoare simplă, măritată cu un nene bonom care îşi aduce aportul de stâlp al familiei furând din magazine, împreună cu fiul cuplului. Şi o fată tânără, deosebit de frumoasă, care, vom afla, e angajată într-un fel de club de peep show japonez bizar cu fete în costum de şcolăriţe.

Ce uneşte aceşti oameni?

O imensă şi caldă iubire, condimentată cu mese în familie, drumuri prin oraş, cusut haine pentru copii, poveşti, ciondăneli amuzante pe teme ridicole, îmbrăţişări. Concret, sentimentul acela cald, protector, de apartenenţă. Conştiinţa că, dacă ţi se întâmplă ceva, membrii tribului tău sunt alături de tine şi te ţin în braţe.

Într-o seară, tatăl şi fiul se întorc de la furat. Şi găsesc pe stradă o fetiţă mică, slăbuţă, de 5 ani, care rătăceşte în frig, nu foarte îmbrăcată. Li se face milă de ea şi o iau acasă. Desigur, prima reacţie a femeilor e protestul: nu ne putem permite să mai hrănim o gură. Bine, îi dăm să mănânce, dar o ducem acasă.

În timp ce o inspectează fizic, bunica descoperă că acest copil mic şi fragil e acoperit de vânătăi, pe care le justifică prin faptul că “s-a lovit”. Şi parcă n-ar mai da copilul înapoi, dar nici nu vor să rişte vreo acuzaţie de răpire, prin urmare, îi dau să mănânce, apoi, tatăl de familie, însoţit de consoartă, pornesc să ducă fetiţa înapoi de unde au luat-o. Dar, surpriză, din casa de unde vine fata se aude o ceartă de se zguduie pereţii, şi un răcnet de femeie: “Oricum nu mi-am dorit-o niciodată!”.

Pasămite, părinţii cât se poate de tradiţionali ai copilului.

Când aud una ca asta, ambii decid că n-are sens să arunce copilul în acest uragan de abuz şi o duc, pur şi simplu, acasă. Unde încep s-o îngrijească, s-o hrănească, s-o îmbrace, s-o alinte – nah, ca interlopii.

Una dintre scenele la care am plâns de am inundat cinemaul e pe la jumătatea filmului, când mama adoptivă o ţine în braţe pe fetiţă şi-i spune: “Când te-au bătut şi au spus că te iubesc, au minţit. Dacă te iubeau, făceau asta!”, şi urmează o îmbrăţişare lungă, strânsă, intens maternă.

Desigur, elementele neliniştitoare încep să apară pas cu pas, dozate în aşa fel, încât să te deruteze din ce în ce mai tare. Vezi cum fetiţa învaţă, la cei cinci anişori ai ei, să fure cu aceeaşi dexteritate ca noul ei frate mai mare. Vezi cum sesiunile de peep show ale fetei mai mici duc la o relaţie nu foarte profesională cu unul dintre clienţi. Vezi cum la televizor apare anunţul din partea Protecţiei Copilului, legat de dispariţia fetiţei – părinţii nu se deranjaseră s-o declare pierdută, şi erau suspectaţi c-au omorât-o. Mama trebuie să renunţe la locul de muncă, pentru că o colegă o şantajează în privinţa fetiţei. Vezi cum bunica vizitează o familie de care e legată prin nu se ştie ce relaţii ciudate, şi de la care obţine diverse sume de bani.

Toate aceste detalii neliniştitoare, periculoase, cresc treptat tensiunea filmului, până într-o zi, când băiatul cel mare este prins de un angajat al magazinului de la care furase portocale, şi adevărurile încep să iasă la suprafaţă.

Nu vi le spun, că vreau să mergeţi la film. Dar adevărurile te dau total cu capul de pereţi. Şi se pune întrebarea: ce este de fapt o familie?

O familie se întinde exact pe lungimea disponibilităţii de a iubi a membrilor acesteia. Şi nu, nu are câtuşi de puţin legătură cu rudenia de sânge. Sau cu teoriile tradiţionaliste. Sau cu vreo listă formală de obligaţii trasată de vreun patriarh în rochie.

Vă zic doar cadrul final. Da, fetiţa cea mică este returnată părinţilor ei abuzivi. E arătată într-o curte interioară închisă, jucându-se dezolant de singură, intonând un cântecel învăţat în familia ei autentică, cea de interlopi. Acum e mai mare. Şi se uită cu teribilă speranţă peste gardul care o separă de viaţă.

Programul în cinema al lui Shoplifters poate fi consultat aici

Programul Les Films de Cannes a Bucarest poate fi consultat aici.

***

 

 

Îţi plac textele Trollywood? Nu-mi trimite mesaj privat cu complimente, dovedeşte-o susţinând şi tu proiectul.

***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

2 Responses

  1. Bogdan says:

    Buna! Nu am citit tot articolul pentru ca vreau sa vad filmul fara sa stiu foarte multe despre el. Scuze pentru asta! 🙂 Dar ma bucur ca ai mai vazut si alte filme a lui Koreeda. Fiind regizorul meu preferat, am fost foarte fericit cand am aflat ca acest film va rula si in Romania. Din pacate nu o sa pot sa-l vad si eu la cinema pentru ca am observat ca va fi doar in Bucuresti…

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: