Vlad Zamfirescu are secretul fericirii

Ştiu, ştiu ce zic gurile rele. Încă un actor care s-a apucat de regie. Din ce în ce mai mulţi o fac, iar răspunsul e în faptul că, în acest moment, sunt foarte mulţi regizori care preferă să lucreze cu viziuni pitoreşti, nu cu oameni.

“Secretul Fericirii” regizat de Vlad Zamfirescu începe înşelător, ca o poveste simplă. Cam cum încep “Carnage” al lui Roman Polanski, sau Who’s Afraid of Virginia Woolf? al lui Mike Nichols, cel care i-a adus lui Liz Taylor al doilea Oscar. Filme realizate în unul şi acelaşi interior, cu personaje puţine, dar explorate şi exploatate actoriceşte până-n pânzele albe. Pentru că povestea simplă de la început se complică pas cu pas, se suceşte pe toate părţile, în timp ce lucrurile pe care credeai că le ştii despre personaje se contrazic, apoi se redefinesc. Nu îţi poţi lua ochii de pe ecran nici o secundă. Şi nu eşti ţintuit de efecte speciale, ci de suspansul bine dozat al situaţiei.

“Secretul fericirii”, jucat de Vlad Zamfirescu, Irina Velcescu şi Theo Marton, este povestea unui adulter. Nu adulterul la care te aştepţi, şi nu în modul în care te aştepţi.

Nu intru în mai multe detalii, vă voi lăsa să le descoperiţi în sălile de cinema. În schimb, am preferat să extrag o cafea şi câteva cuvinte din regizorul – actor, Vlad Zamfirescu.

 

TROLLYWOOD: Care este secretul fericirii? 🙂
VLAD ZAMFIRESCU: Vino la film, nu încerca shortcut-uri :)).

A, tu ai făcut şi un film? :)))
Da.  Am făcut-o si pe asta.

Ce te-a determinat să te apuci de regie de film?
Îmi place să spun bancuri bune. Şi, bineînţeles, poveşti.  Am citit povestea asta, mi s-a parut fascinantă, şi am vrut să o spun în felul meu.

De unde este povestea?
Dintre circumvoluţiunile lui Alexandru Popa. 🙂

Ţi-a propus-o el, sau erai tu în căutare de poveşti pe care să le spui în felul tău?
Mi-a trimis scenariul. Şi m-a electrocutat pe loc. Universalitatea. Inteligenţa. Coerenţa. Nu neapărat în ordinea asta.

Mă gândeam că există şi o conexiune emoţională: de obicei ne plac poveştile în care ne regăsim parţial.
Eu nu văd aşa lucrurile. Cred că dacă povestea e bună, ne proiectăm şi pe noi în ea şi mergem cu personajele , dar asta nu înseamnă că ne regăsim. Regăsim părţi , senzaţii , emoţii umane, dar povestea e şi poate fi total diferită de povestea noastră personală.

Cât e de grea profesia de regizor de film, comparativ cu aşteptările pe care le-ai avut înainte?
Nu e nimic greu când faci cu plăcere ce faci. Au apărut elemente oarecum noi, pe care a trebuit să le coordonez , dar e frumos sa înveţi lucruri noi. Sunt familiarizat cu lucrul pe platou, am jucat în filme şi sper să o mai fac , acum însă trebuia să hotărăsc anumite lucruri care depindeau exclusiv de mine. Ţin minte că, în prima seară a trebuit să gândesc traseul unui cadru filmat cu macaraua, macara care era ghidată de opt oameni plus operatorul. A fost interesant şi provocator , mai ales că macaraua era la ultimul etaj al blocului.

Şi cum a fost să lucrezi cu actorul Vlad Zamfirescu? Ţi-a urmat indicaţiile, a fost maleabil şi ductil? :))
Haha. Nu mi-am dorit să joc în filmul ăsta. Mi-am dorit să spun povestea. Că s-a întâmplat aşa, sunt multe cauze.  Am vrut trei luni de repetiţii, plus alte lucruri care m-au făcut să merg pe varianta asta.

Dar eu te întrebam pe bune cum e experienţa asta, să lucrezi cu tine însuţi ca regizor şi respectiv actor.
Nu e prima oară când fac asta , am mai făcut-o în teatru de câteva ori, şi lumea nu a înjurat nici regizorul, nici actorul.
Sunt o persoană consecventă. Când cer ceva unui actor, îi explic de ce vreau acel lucru, şi nu mă las până când actorul nu e de acord cu ideea mea. Cu mine a fost uşor de negociat.

Theo Marton, Vlad Zamfirescu, Irina Velcescu. 

Şi dacă, să zicem, actorul nu e de acord? În ce măsură eşti dispus la compromis?
Depinde. Dacă e ceva vital, fără de care nu se leagă povestea pe care o fac , nu pot renunţa. Dacă e vorba de diferite modalităţi de a spune acelaşi lucru, putem discuta.

În momentul ăsta, te pasionează mai mult regia sau actoria?
Mă interesează să spun poveşti. Şi ambele meserii, slavă domnului, îmi permit să fac asta. Din perspective diferite , ceea ce e şi mai frumos.

Dacă te uiţi la toate poveştile pe care le-ai spus din iniţiativă proprie (proiecte iniţiate de tine), crezi că există trăsături comune?
Bună întrebare.  Da, există în ele un soi de adevăr, de unicitate a poveştilor cu adevărat valoroase.

Cum te-a schimbat maturitatea, artistic şi uman?
Cred că suntem într-un proces continuu de învăţare, de perfecţionare. Faţă de acum zece ani, de exemplu, vreau să cred că am mai urcat nişte trepte. Am învăţat să fiu mai răbdător, mai concesiv, şi să îmi pun mai multe întrebări.

Mi se pare remarcabil că, în loc să alegi să mulgi un subiect social mare, cum ar fi comunismul, sărăcia, corupţia etc., tu ai ales o aparentă banalitate care creşte ca amploare strict prin modul în care este jucată. E deliberat?
Nu. Nu am vrut sa aleg ceva anume. Să fiu în contra a ceva, sau pro ceva, sau nu ştiu cum, influenţat de curentele imediate. Am vrut să spun o poveste bună, cu oameni ca noi.

Iar personajele sunt în număr de trei. Cum ţi-ai selectat ceilalţi doi actori?
Am făcut un casting restrâns. Ştiam ce căutam , aveam tipologiile în cap.  Am chemat la casting oameni care erau foarte aproape de ce voiam eu.

Voi jucaţi şi piesa omonimă, la Godot. Cu aceeaşi distribuţie. Dacă nu mă înşel.
Aproape. În locul lui Theo joacă Dan Bordeianu.

Cu Dan Bordeianu aş face adulter şi eu, haha. Care a fost prima, ideea piesei sau ideea filmului?
Scenariul de film a fost primul. Şi filmul. După aceea, l-am adaptat la scenă.

Mă aşteptam să fie invers. 🙂
Ca mai toată lumea. 🙂 Dar piesa a apărut prima la public, pentru că filmul a stat în postproducţie trei ani.

Dacă actorul Vlad Zamfirescu e foarte dinamic şi energic, şi umple scena, regizorul Vlad Zamfirescu e de o discreţie neaşteptată. Regia ta e bazată strict pe continuitatea poveştii, nu pe vreo teorie estetică. E deliberat?
Da.  Ştiu o poveste minunată de la Liviu Ciulei.
La o premieră a domniei sale, a venit să-l felicite un bun prieten şi coleg de arhitectură (domnul Ciulei  a făcut şi arhitectură). Şi acesta i-a spus: “Bravo, Liviu, actorii excepţionali, piesa minunată. Am râs, ne-a emoţionat, dar îmi pare rău că-ţi spun, tu nu te vezi deloc.”
Ciulei s-a dus la cabină la actori şi le-a spus: “Am primit cel mai frumos compliment din viaţa mea.”

Felicitări, cred că ţi-a ieşit lucrul care e cel mai important într-o poveste: să generezi şi să menţii suspansul. Pe unde pot oamenii vedea filmul săptămânile astea?
În toate cinematografele şi mall-urile din ţară.

Plănuieşti să recidivezi regizoral, şi dacă da, ai deja povestea?
Da si da. 🙂

Mulţumesc mult şi succese nebănuite pe ramură. 🙂
La fel.

***

 

 

Îţi plac textele Trollywood? Poţi susţine şi tu proiectul.

***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: