Clubul de Filme Vechi: Fight Club

Bine aţi venit la Clubul de Filme Vechi,  un serial în care luăm un film făcut cu cel puţin zece ani în urmă şi analizăm dacă ne mai dă fiori şi azi, şi de ce.

“Dar, Lorena, eu cred că un film vechi nu este ăsta, ci un film vechi este nu-ştiu-care.”
Minunat, izbeşte paypalul ăla cu o donaţie şi explică-mi în rubrica de detalii ce e un film vechi pentru tine.

Azi, pentru mine, un film vechi este Fight Club (1999). Prima regulă a lui Fight Club e să nu vorbeşti despre Fight Club şi totuşi, iată-ne.

Gigel din comentarii: Băi, Lorena, detenplmnoastră, tu chiar faci integrala Brad Pitt? I meeean, ai revăzut Interviu cu un vampir, ai făcut Inglorious Basterds, ai revăzut The Curious Case of Benjamin Button.

Aici, trebuie să vă fac o confesiune. Îl ADOR pe Brad Pitt. Nu doar pentru frumuseţea lui, ci şi pentru androginia lui, pentru expresivitatea lui şi pentru cameleonismul lui ca actor. Brad Pitt m-a făcut non-binary. Glumesc, non-binary eram şi înainte. Brad Pitt m-a făcut să-mi doresc să fac drag shows şi să întruchipez bărbaţi.

Verdictul în acel moment: Este o metaforă despre masculinitate toxică, despre modul în care, dacă lăsăm demonii din noi să bântuie liberi, la un moment dat vor distruge totul în jur.

În plus, îmi amintesc că estetica filmului, imaginea extrem de originală, amintind pe alocuri de benzi colorate, mi-a dat o erecţie artistică. Same. Dar anii 90 în integralitatea lor au fost extrem de experimentali şi creativi din punct de vedere vizual în cinema.

La revizionare cu mintea de acum: Chuck Palahniuk, celebrul autor american, a debutat cu romanul Fight Club, definit ca un exerciţiu de dangerous writing. Ce înseamnă dangerous writing? O tehnică de scriere care presupune construcţia unei naraţiuni dintr-o frică personală primordială. Un alt exemplu de dangerous writing e The Handmaid’s Tale, o distopie futuristă construită de teama autoarei Margaret Atwood de o lume în care toţi bărbaţii şi-ar unii forţele să înrobească femeile şi să le utilizeze ca pe proprietăţi.

Dangerous writing-ul din Fight Club, surprins cu autenticitate răvăşitoare de Palahniuk, un gay care se lupta cu propria lui orientare în momentul scrierii romanului, şi totodată cu tendinţa de anarhie şi distrugere a oricărui artist rebel – nu degeaba are Fight Club, atâtea vedete rock, de la Meat Loaf şi Jared Leto, şi până la piesele The Pixies prezente în sountrack, e explorat cu o măiestrie inegalabilă de David Fincher, ca o căutare a identităţii şi ca o oglindă a distrugerii civilizaţiei în paralel cu anihilarea sinelui.

Naratorul, interpretat de Edward Norton, NU are o identitate. Aproape ca-n Truman Show. Are un apartament drăguţ, mobilat superb cu tot mobilierul fancy din reclame, un job bine plătit şi insipid, şi o viaţă goală şi tristă, pe care nu ştie CUM să o facă mai interesantă. De aceea, personajul are diverse nume de scenă pe durata filmului, dar niciunul real. Omisiunea numelui e un detaliu important; ea subliniază lipsa identităţii.

Peste aceasta, se suprapune tema emasculării: “suntem o generaţie de bărbaţi crescuţi de femei, care nu ştiu să fie bărbaţi”, spune Brad Pitt. Replică îndelung reprodusă de toate forumurile de MGTOW şi de manosferă. Amuzant e că nici femeia lumii moderne nu mai suportă să fie lăsată mereu pe planul al doilea şi absentă din toate momentele cu adevărat cool, de aceea, îţi e uşor, ca femeie, să te identifici cu personajul care vrea să spargă bula vieţii previzibile şi consumeriste şi să trăiască periculos. Din acest punct de vedere, Fight Club a fost un film care a precedat şi a prevestit sensibilitatea finalului anilor 2010. De aceea pare în continuare atât de nou.

Absenţa unei identităţi îl proiectează pe Narator într-o criză personală definită prin incapacitatea de a dormi şi o perpetuă căutare a durerii. Căutare a durerii care va culmina cu tendinţele autodistructive din ce în ce mai pronunţate, în a doua jumătate a filmului.

La început, la îndemnul unui medic, omul nostru merge la diverse întâlniri de bolnavi cronici şi incurabili. La întâlnirea dintre pacienţii suferind de cancer la testicule – simbol al emasculării – îl cunoaşte pe Bob (Meat Loaf), un supravieţuitor care, în urma tratamentului hormonal, a căpătat nişte sâni imenşi de femeie, şi în braţele căruia eroul nostru poate plânge, să-şi găsească liniştea.

Dar periplul lui prin grupuri e perturbat de apariţia unei femei, Marla, jucată de Helena Bonham Carter. Estetica Marlei în acest film e hiperfeminină, amintind mai degrabă de prezenţa unei drag queen.

Cert e că Marla nu are niciuna din bolile cumplite ale participanţilor la grupuri şi le vizitează din aceleaşi motive cu el; iar proiecţia exterioară a propriei ipocrizii îl frustrează teribil pe eroul nostru. Amuzant pentru că, într-un drum cu avionul, va cunoaşte un tip carismatic, şi de o frumuseţe aparte, care, ulterior, se va dovedi adevărata lui proiecţie exterioară, Tyler Durden (Pitt).

S-au scris volume de comentarii despre cum Pitt este proiecţia exterioară idealizată, superbă, mereu curajoasă şi seducătoare a naratorului; dar nu suficient despre cum Bonham Carter e proiecţia realităţii lui, dezordonată, isterică, impostoare, instabilă, şi totuşi iubibilă prin imperfecţiunea ei. Sincer, mă aşteptam la un al doilea twist care să spună că şi Marla e o faţetă a identităţii lui. De aceea, Marla şi Tyler nu sunt niciodată în aceeaşi încăpere.

Marla îl irită pe narator, îl exasperează cu toate dramele ei, cu nevoia ei de atenţie, cu problemele ei imaginare, cu tot acest bagaj atât de asemănător cu al lui. Dar Tyler are o chimie sălbatică cu Marla, cei doi pot fi auziţi prin pereţi făcând amor dezlănţuit – o traducere literală a mentalităţii multor complexaţi, “toţi se f** ca iepurii, numai eu nu am pe cine”. În rest, Tyler şi Marla se evită şi se ignoră – recreând relaţia pe care Naratorul a văzut-o în copilărie la părinţii săi. Şi de aceea spun că filmul oferă indicii subtile că Marla ar fi al doilea alter ego al său, feminitatea latentă de care e conştient şi pe care încearcă s-o suprime. Pentru că “suntem o generaţie crescută de femei”.

Mai e un aspect care mi-a sărit atenţia în 1999, când eram un dulce copil şi nu vedeam de-astea: chimia intensă dintre Pitt şi Norton generează cam cât homoerotism permiteau ecranele lui 1999. Însăşi violenţa între doi bărbaţi, din primele scene ale nou-înfiripatului Fight Club, are o componentă sălbatică, animalică, de contact fizic fără cămăşi, care rezultă în scene uşor de refăcut într-un eventual remake adult. Dialogul e încărcat de innuendo:

Apoi, când în grupul Mayhem se adaugă şi Angel Face – Jared Leto tânăr, blond, frumos ca o floare şi cât se poate de twink – sentimentele contradictorii ale lui Norton faţă de acesta pot fi explicate în multiple moduri. Pe de o parte, gelozie pentru preferinţa evidentă pe care i-o arată Tyler. Pe de alta, dacă acceptăm că Tyler e alter egoul naratorului, conştientizarea unei atracţii din ce în ce mai intense şi frustrarea izvorâtă din homofobia internalizată. În orice caz, acest cocteil de impulsuri şi de emoţii explodează într-o scenă extrem de violentă, în care Naratorul îl desfigurează în bătaie pe Angel Face, până într-un punct în care şi restul bărbaţilor din grup sunt în disconfort vizibil.

*

Evident, anarhismul membrilor lui Fight Club se accentuează pe măsură ce devin conştienţi că tendinţa oamenilor normali de a evita conflicte le dă câştig foarte uşor de cauză, şi încep să se ambiţioneze până la a dărâma capitalismul şi a arunca în aer diverse simboluri ale acestuia, cu un grup numit Operation Mayhem. Aceste decizii sunt luate de Tyler fără ca Naratorul să ştie, ceea ce e o oglindire a modului extrem de convenabil în care unii vinovaţi neagă cu neruşinare orice responsabilitate pentru faptele lor. Exemplu: copilul care s-a sinucis ieri din cauza abuzului prelungit şi continuat aplicat de taică-su. A, nu, nu sunt eu de vină, s-a certat cu prietena.

Scena în care naratorul îl confruntă pe Tyler, în maşina care merge cu viteză maximă în furtună, e o primă expresie a sciziunii între raţiune, cea care începe să proceseze consecinţe şi să ia notă de riscuri, şi subconştient care, în cazul lui Tyler, e o seducţie faţă de autodistrugere. El şi-a aruncat în aer apartamentul cochet şi confortabil să se ducă să trăiască în casa părăsită, dărăpănată şi cu instalaţii defecte, el a recrutat de fapt toţi membrii Operaţiunii Mayhem pentru a nimici civilizaţia şi consumerismul ce depersonalizează şi pentru a crea un nou vest sălbatic bazat pe supravieţuirea celui puternic, el caută în permanenţă pericolul, ca şi cum şi-ar juca următoarea secundă de viaţă la loterie.

După confruntare, Tyler dispare, iar Naratorul începe să-l fugărească în toată lumea, încercând să oprească iniţiativele din ce în ce mai periculoase ale operaţiunii Mayhem. În special după ce o operaţiune a rezultat în moartea lui Bob (Meat Loaf), pacientul de cancer testicular în braţele căruia plânsese la începutul filmului şi faţă de care avea o afecţiune cu totul aparte.

Avem aici o imagine care satirizează amar spălarea pe creier generată de despotism: când membrii organizaţiei scandează numele mortului: His Name Is Robert Paulson!, cam cum se scandează lozincile la o paradă militară în cinstea lui Putin.

În cele din urmă, un patron al unui local i se adresează Naratorului ca Mr. Durden, afirmând că el personal fusese prezent cu câteva zile în urmă chiar în acel loc. Lucru confirmat de Marla, care îi spune pe nume: Tyler. Şi atunci, în aceeaşi cameră, Pitt reapare, să-i spună: Eu sunt tu. Moment în care naratorul are toate acele flashbacks cu sine însuşi făcând tot ce îi atribuise lui Pitt.

Realizând că el a fost problema în tot acest timp, Naratorul se predă la poliţie şi dezvăluie toate detaliile următorului atac, dar hei, şi poliţiştii sunt membri Mayhem şi sunt instruiţi ca, dacă vine vreodată să facă asta, să-l castreze. Naratorul evadează din secţie în chiloţi, însoţit de vocea batjocoritoare a lui Pitt, şi încearcă să oprească îl însuşi operaţiunea – aruncarea în aer a tuturor clădirilor din zona comercială. Izbuteşte să taie firul unei bombe, dar Tyler îl bruiază în permanenţă. Atunci, Naratorul îşi dă seama că există o singură ieşire. Ia pistolul şi se împuşcă. Glonţul e văzut ieşind prin spatele capului lui Pitt, iar acesta moare.

Acum, putem interpreta secvenţa finală mai degrabă ca pe o ultimă proiecţie a muribundului, de vreme ce e greu de crezut că membrii grupării lui sunt kamikaze, să vină fizic într-o clădire ce urma să explodeze chiar atunci, şi să i-o aducă pe Marla cu exact acelaşi autobuz cu care o trimisese spre o destinaţie necunoscută.

Faptul că ea vine să i se alăture în final, şi privesc împreună totul în jur sărind un aer e mai degrabă o metaforă a umanităţii şi vulnerabilităţii recuperate, decât o reîntâlnire pe bune. Iar replica finală: “M-ai întâlnit într-un moment foarte ciudat al vieţii mele”, înainte să se stingă lumina şi în acea ultimă clădire, mi se pare metafora ultimă a morţii.

De aceea iubesc Fight Club. Scenariul are o libertate fantastică şi oferă infinite interpretări în funcţie de sensibilitatea şi subiectivismul privitorului. Incelii îl văd ca pe un imn dedicat MaSCuliNItăŢIi adEVăRaTe, comunitatea LGBT îl vede ca pe un act artistic de coming out, corporatiştii sătui de deadline-uri, ca pe o expresie a rebeliunii antisistem, fanii analizelor psihologice, ca pe o analiză clinică a evoluţiei în spirală a unei boli mintale, iar eu, ca pe o căutare neobosită a identităţii.

Poate că e câte puţin din toate astea.

***

Susţine Clubul de Filme Vechi cu o donaţie şi poate că voi revedea şi filmul tău. Aici.

***

Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe Tiktok.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

1 Response

  1. E.O. says:

    Lorena, imi spui, te rog, cum sa gasesc carti bune de “dangerous writting”, pentru ca in mare parte google imi arata cursuri pentru scriitori sau carti horror?

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: