Clubul de filme vechi: Inglorious Basterds

Am pornit această rubrică pe baza următoarei idei: luăm un film vechi, văzut și savurat la vremea premierei. Îl revedem acum, în anul Domnului 2020, și evaluăm dacă ne mai mișcă sau ne mai atinge cum o făcea odinioară.

Azi, vom vorbi despre filmul din 2009 al lui Quentin Tarantino, Inglorious Basterds. Titlul e rescrierea în dialect hilbilly – de unde vin Aldo Raine, personajul lui Brad Pitt, și “bastarzii lui” – a numelui unui film de război “serios”, din 1979, The Inglorious Bastards, al lui Enzo G. Castellani.

Şi ce vrei să spui, Lorena, că Inglorious Basterds e neserios?

Da şi nu. Dacă vorbim despre pasiunea cu care Quentin Tarantino condamnă extremismul, lipsa de compasiune faţă de fiinţa umană, cruzimea, da. Dacă vorbim despre rescrierea superficială, slapstick-like, fără adâncime şi nuanţă, a celui de-aş doilea război mondial, ale cărui fapte istorice sunt reorganizate în aşa fel, încât să iasă un film de acţiune mereu plin de suspans, nu, nu putem spune că e un film de război documentat cu grijă,

E mai degrabă un eseu poetic despre monstruozitatea nazismului, decât o cronică ecranizată şi, pentru că regia e semnată de cine e semnată, cele mai sărite de pe fix şi trase de păr situaţii se întâmplă cu o naturaleţe captivantă.

Mi-aduc aminte cum, în 2009, filmul a pus pe hartă două vedete.

Primul, Brad Pitt, nu avea nevoie de introducere nici atunci. Numai că, în anii precedenți, era prezent pe afișe cu filme care puneau accent pe frumusețea lui năucitoare și pe corpul perfect modelat, ca Troy și Mr. and Mrs. Smith, și, exact ca Leonardo Di Caprio, a fost o luptă până să treacă de la “frumuşei care ne dau vise umede” la “actori adevăraţi care fac roluri memorabile”.

În rolul locotenentului Aldo Raine, Pitt e sec, dintr-o bucată, rustic, şi accentul lui sudist de ţărănoi sadea e extrem, dar extrem de ilar. Legendara lui frumuseţe e estompată mult din makeup, şi, dacă te duceai să salivezi la Pitt, cum făceau pe atunci milioane de cinefili de ambele sexe, ţi-o luai magistral peste bot.

De atunci, Pitt a tot făcut roluri de calibru actoricesc, şi şi-a tot lăsat bărbi ciudate şi frizuri anticlimactice, ca un fel de statement: “Nu vreau să vrei să mă f***, vreau să te uiţi la mine ca la un artist”, (relatable), şi taman de aceea, publicul lui 2020 nu va mai fi la fel de şocat de transformare şi de perfecţiunea compoziţiei.

Al doilea, actorul austriac Cristoph Waltz, era complet necunoscut spărgătorilor de popcorn de la mall (sora voastră Lorena, by example) şi a cucerit o lume întreagă cu şarmul lui rece, misterios, cu nuanţele rafinate, cu trecerile absolut înţepenitoare de la politeţe la cruzime şi cu suspansul pe care ştie să-l întreţină în fiecare secundă de prezenţă pe ecran.

Şi da, Cristoph Waltz, în rolul comandantului SS Hans Landa, e actorul perfect pentru a da viaţă unuia dintre marii ticăloşi ai lui Tarantino.

Cine a văzut mai multe filme ale acestuia şi s-a familiarizat cu universul lui cinematic, ştie că Tarantino are un talent special pentru a crea ticăloşi legendari şi fascinanţi, genul de bestii care îşi găsesc în autoritate o portiţă de defulare a răului pur şi te surprind mereu prin următoarea oribilitate neaşteptată pe care o comit.

Dar, cumva, Waltz e mai rău decât cei mai răi ticăloşi. Landa a ucis evrei de când a devenit ofiţer SS, are o reputaţie de vânător de evrei, şi se mândreşte cu asta, după cum i-o povesteşte fermierului LaPaditte, în memorabila scenă de deschidere, cea în care îl urmărim demolând lent şi sadic un om matur până în punctul în care acesta începe să plângă şi alege să mărturisească faptul că ascunde de nouă luni o familie de evrei în beciul casei.

Dar, când îşi dă seama că forţele britanice şi americane deunite au toate şansele să închidă războiul şi e doar o chestiune de timp să o facă, Landa schimbă brusc barca, cere superiorilor lui Aldo Raine o poziţie specială de dublu spion şi o pensie solidă pentru eforturile lui de sprijinire a rezistenţei (lol!) şi ajunge la următorul nivel de ticăloşie: acela care demonstrează că tot valul de atrocităţi de până acum e departe de a fi un rezultat al convingerilor, ci e pur şi simplu o strategie oportunistă de viaţă.

Repet, să lunece lent în conştiinţa voastră: să căsăpeşti nenumăraţi oameni pentru că crezi cu tărie în ceva e crud şi cutremurător. Să căsăpeşti nenumăraţi oameni ca strategie de ascensiune în viaţă e şi mai crud, şi mai cutremurător. Taman de aceea, finalul propriu-zis al filmului, pe care nu vi-l spoileresc, e ATÂÂÂÂT DE SATISFĂCĂTOR ŞI DE CLIMACTIC. Ţipi “o, daaaa” spre ecran ca o pornistă în tumultul orgasmului.

Exact ca Kill Bill, Inglorious Basterds e o saga a răzbunării, Dar, spre deosebire de Kill Bill, răzbunarea e mai puţin abstractă şi manga-inspired, şi mai mult concretă, ancorată în realitate şi în istorie.

Naziştii sunt un simbol al capacităţii fiinţei umane de a se dezbrăca de caracter. O vedem în scena introductivă. În scena imediat următoare, îi vedem pe “basterzii” evrei americani ai lui Raine. Aceştia pornesc din start cu una dintre tezele preferate ale lui Tarantino, care răsună într-o engleză cu accent gros sudic din prima scenă a lui Brad Pitt.

Nu îi poţi învăţa pe nazişti omenia. Naziştii nu au omenie. Sunt soldaţii de jos ai unui maniac care urăşte evreii, şi omoară în masă, şi trebuie diii-struşi. De aceea, fiecare fiu de curvă pe care-l găsim purtând o uniformă de nazist o să moară.

Aşadar, printr-un film extrem de entertaining, uluitor de frumos vizual şi încărcat de acţiune şi întorsături extreme de situaţie care te vor face să atârni de ecran două ore ca un covidist de ventilatorul pulmonar, Tarantino pune una dintre dilemele preferate ale extremiştilor: Se justifică să fii intolerant faţă de intoleranţă?

Răspunsul lui Tarantino este un DA ferm şi fără “stai să ne mai gândim”. Pentru că extremiştii de orice tip inoculează teroare, suferinţă şi rău fără vreun motiv bine întemeiat, doar pentru că pot. Nu-i înveţi tu omenie, pentru că nu e ca şi cum au trăit pe o planetă îndepărtată şi omenia le-a fost inaccesibilă până acum. Au ales să fie inumani, deşi au avut opţiuni. Spre deosebire de victimele lor, ale căror vieţi şi demnităţi sunt distruse.

Taman de aceea, Tarantino găseşte o plăcere în a crea personaje distincte, însetate de răzbunare, şi printre “basterzi”. Modul în care Evreul Urs bate un ofiţer SS cu o bâtă până îl transformă într-o masă de carne însângerată a stârnit pe atunci multe proteste, în special de la critici şi spectatori evrei, care au argumentat ceva de genul “Noi nu ne-am duce până acolo”.

Taman de aceea îşi permit toate mişcările extremiste de dreapta să plaseze antisemitismul printre ideile de bază ale misiunii lor de hate, într-o apropiere strânsă cu misoginismul şi homofobia. Tot atâtea categorii sociale care “nu s-ar duce până acolo”, iar asta le face ţinte uşoare ale răului. Dacă nu pari apt fizic şi moral să le f… mamele cu o rangă, te vor ataca în mod repetat, pentru că ăsta e hobby-ul lor.

Din acest punct de vedere, Inglorious Basterds m-a uns pe suflet mai mult în 2020 decât a făcut-o în 2009, când l-am înţeles la un nivel mult mai superficial.

Azi, sunt eu însămi o inglorious basterd, fraţii mei. Pentru că am trecut în ultimii doi ani prin genul de lovituri care tind să declanşeze bastardul neglorios din om. Şi de fiecare dată, după cum aţi văzut, “mă duc până acolo”.

***

 

Dacă îţi place acest blog, ai avut vreodată intenţia să-l susţii dar ai tot amânat, acum ar fi un moment foarte bun.

***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube.

***

Ascultă Jet pe Spotify, cumpără piesa pe iTunes sau pe Amazon Music.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this:
Advertisment ad adsense adlogger