Poţi să spui ce vrei tu despre Alain Delon, şi mai ales despre tâmpeniile pe care le-a debitat în ultimii ani de viaţă, când bolile i-au răpit orice bucurie de a trăi, iar sănătatea lui mintală a fost în prăbuşire liberă; dar nu poţi nega faptul că a fost un URIAŞ actor.
De aceea, am hotărât să-i dedicăm Clubul de filme vechi al acestei săptămâni, şi v-am invitat să votaţi filme cu Alain Delon în rol principal. Iar voi m-aţi făcut mândră de nivelul intelectual al cititorilor mei, pentru că aţi ales o capodoperă a unuia dintre cei mai importanţi regizori ai secolului trecut: Luchino Visconti. Este vorba despre Rocco şi fraţii lui (1960), filmul în care Alain Delon şi-a demonstrat pentru prima oară talentul incredibil, subtilitatea şi profunzimea.
Rocco şi fraţii lui e unul dintre acele filme care te învaţă că cinematografia e de fapt o artă. O artă a vizualului – fiecare cadru al acestui film are o frumuseţe de tablou italian renascentist, ba, uneori, de frescă murală forfotind de detaliu. O artă a poveştii, a situaţiilor care evoluează până la paroxism, derivate din tradiţie prost înţeleasă, luptă pentru supravieţuire şi personalităţi vulcanice. Şi o artă a simbolului, subtil şi totodată elocvent, redând atât de elocvent esenţa umană.
Cred că ar trebui să ne impunem nouă înșine să vedem mai multe filme clasice. Pentru că avem nevoie de acest tip de educație în viețile noastre.
Luchino Visconti provine dintr-o familie aristocratică milaneză, și a avut o copilărie lipsită de griji. Cu toate acestea, filmele din era lui neorealistă spun povești ale sărăciei crunte și ale disperării cu un talent inegalabil și cu o autenticitate care zguduie inimi. Genul de sărăcie în care te bucuri că ninge afară, pentru că e ocazia ta de a câștiga câteva lire dând zăpada cu lopata.
O astfel de sărăcie e trăită de nenumărate familii din sudul Italiei, inclusiv de Rosaria Parondi, rămasă văduvă cu cinci fii. Primul, Vincenzo, a plecat deja la Milano și s-a integrat într-o familie bună. Mama și ceilalți patru copii ajung pe nepusă masă la Milano, și invadează casa respectivei familii exact în ziua în care Vincenzo își sărbătorește logodna cu Ginetta (Claudia Cardinale). Dacă gazdele sunt la început politicoase, egoismul Rosariei, care declară că doliul ei de văduvă e mult prea recent pentru a avea chef de sărbătoare, naște furia părinților Ginei, care nu au nici un chef să primească haita de țărani needucați și puși pe scandal din sud. Și atunci, logodna e anulată, și întreaga familie e scoasă neceremonios pe ușă afară, să se descurce.
Visconti are o atitudine deopotrivă tandră și critică la adresa conceptului de familie italiană atotprezentă și mereu acaparatoare, care nu ține niciodată cont de priorități individuale și e ca un fel de tăvălug trăgându-și membrii întotdeauna în jos, unde cel care țipă cel mai tare are întotdeauna dreptate, iar cei tăcuți și blânzi sunt victime și țapi ispășitori ai celor abuzivi. Și cel tăcut și blând e, în acest caz, Rocco (Alain Delon), a cărui frumusețe tragică, infinit de vulnerabilă, marcată de o durere perpetuă, cutremurătoare, e atât de impecabil încadrată de pelicula alb-negru și de imaginile superb compuse ale lui Visconti.
Rar vezi un actor care să se contopească atât de complet cu un rol cum o face Delon cu rolul Rocco. Chiar dacă Rocco are relativ puține replici, raportate la vacarmul neîncetat care e viața unei familii italiene, camera stă mult în prim plan pe chipul lui și înregistrează toate modurile în care lupta feroce cu jungla urbană și cu monștrii propriei familii îi frânge inima. Și îți frânge inima și ție, spectatorul, pentru că nu încetezi să ții cu Rocco și să speri că, la un moment dat, sacrificiul lui mut va fi sesizat și apreciat. Și evident, acel moment nu vine niciodată.
În antiteză cu frații Parondi, care, cel puțin la început, funcționează ca un tot unitar, e prezentat personajul Nadiei (Annie Girardot). Ea nu vrea ca tăvălugul familiei să îi conducă viața, prin urmare, pleacă pe cont propriu, și cum perioada e încă destul de neprietenoasă cu femeile, ajunge să practice singura meserie care oferă stabilitate financiară pentru o femeie nesusținută de familie: prostituția. Nadia intră în film printr-o ceartă viforoasă cu tatăl ei și exercită asupra fraților Parondi atracția magnetică pe care Milano însuși o execitase atunci când au coborât din tren. Ea e orășeanca: veselă, sociabilă, superbă, sigură de sine, mereu bine îmbrăcată, mereu cu vorbele la ea. Ei sunt țăranii săraci, care au de înfruntat umilințe, răutăți și privațiuni cu fiecare respirație, din prima clipă în care au deschis ochii.
Filmul e împărțit în capitole care poartă numele fiecărui fiu în parte, dar dinamica abuzului, pe care pune lentila, e formată de doi piloni: Simone (Renato Salvatori), crud, narcisist, abuziv și manipulator, mincinos și hoț, și Rocco (Alain Delon), cu sufletul mereu pe tavă, mereu gata să se lase jecmănit financiar și moral de fratele său. Simone are un început promițător de carieră, ca boxer, dar lipsa lui de etică și predispoziția spre exces își spun cuvântul. Își pierde titlul de campion și ajunge un bătăuș ratat, gata de orice pentru puțină atenție de la Nadia. Rocco nu iubește boxul, dar începe să-l practice pentru a salva familia; și cu cât Simone se adâncește în ticăloșie, șantaj, degradare, cu atât Rocco se încăpățânează să intre în contracte mai solicitante și să se îndatoreze financiar, pentru a-l feri de consecințe și pentru a-l aduce pe linia de plutire.
E ca un cerc vicios: Isus care ia asupra lui păcatele omenirii, și omenirea, care se simte motivată să comită din ce în ce mai multe păcate, pentru că nu trebuie să plătească pentru ele.
Dar, desigur, nu poți salva un om de el însuși, și în cele din urmă, Simone ajunge să comită o crimă. O omoară pe Nadia, pentru că, indiferent ce ar face, nu îi poate obține iubirea. Și constați cu oroare cum familia e gata să-i ascundă și să-i acopere crima. Dacă nu ar fi al patrulea frate, Ciro, care încă are o busolă morală justă și rupe mecanismul co-dependenței: îl denunță pe Simone la poliție. Un gest eliberator după trei ore de abuz nemilos și violent, care se acumulează peste tine, spectator, dezvăluind o nouă viziune asupra ideii de familie, ca o capcană din care nu se poate scăpa.
Dacă Sartre afirma că infernul sunt ceilalți, Rocco și frații lui sugerează că infernul e familia. Presiunea acesteia împinge persoane în roluri pe care nu și le doresc și care nu le sunt potrivite, iar cei cu tendințe narcisiste și abuzive sunt mereu cei favorizați. La sfârșit, când fiul rătăcitor se întoarce acasă, cu mâinile pline de sânge, mama se bucură mai mult de revenirea lui, decât de medalia de campion a lui Rocco, încununarea sacrificiului său de sine într-un sport pe care îl urăște din rărunchi.
Un film elocvent și cutremurător, o epopee a sărăciei și a tuturor alegerilor greșite derivate din aceasta, Rocco și frații lui se urmărește cu inima strânsă și cu ochii în lacrimi. Pentru că întoarcerea la țară la care visează Rocco, la paradisul măslinilor și curcubeelor, e doar o utopie feerică, un moment de alinare între nenumăratele meciuri care îl așteaptă, să plătească imensele datorii asumate de pe urma fratelui său. Frate care, în cele din urmă, tot în închisoare ajunge, subliniind inutilitatea acestui sacrificiu.
***
***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.
***
Dacă îți plac aceste articole, poți alege să-mi oferi susținerea de care am nevoie.
Sh*t They Say