Clubul de filme vechi: The Silence of the Lambs

Bine aţi venit la Clubul de Filme Vechi,  un serial în care luăm un film făcut cu cel puţin zece ani în urmă, îl revedem cu mintea de acum şi analizăm dacă ne mai dă fiori şi azi, şi de ce.

“Dar, Lorena, eu cred că un film vechi nu este ăsta, ci un film vechi este nu-ştiu-care.”
Minunat, izbeşte paypalul ăla cu o donaţie şi explică-mi în rubrica de detalii ce e un film vechi pentru tine.

E un exerciţiu mereu fascinant să revezi un film care ţi-a plăcut în adolescenţă sau la 20 de ani. Unele o să ţi se pară overrated, expirate şi facile. Iar în altele, o să descoperi subtilităţi şi meandre pe care le rataseşi cu brio la prima vizionare.

The Silence of the Lambs a fost lansat în 1991 şi a fost primul film horror care şi-a adjudecat principalele premii Oscar ale următorului an: cel mai bun film, cea mai bună regie, cel mai bun actor, cea mai bună actriţă şi cel mai bun scenariu. Anii 80 au fost un deceniu de glorie pentru genul horror, dar au marşat în special pe exces de sânge pe pereţi, violenţă explicită, cadavre hăcuite. În 1991, acest film a redefinit genul cu o abordare de tip „less is more”.

Într-adevăr, mare parte din sentimentul de groază pură și fiori reci pe șira spinării nu vine din gore, ci din tensiunea de nedescris, construită prin interpretările actoricești răvășitoare ale întregii distribuții. Da, Sir Anthony Hopkins și Jodie Foster au luat premiile Oscar; dar fiecare piesă a acestui puzzle rafinat care a fost The Silence of the Lams a funcționat perfect, ca mecanismul unui ceas elvețian.

Revăzând filmul în aprilie 2024, mi-am dat seama cât de actual și de elocvent devine într-o lume post #metoo. Pentru că, din primul cadru, al femeii care fuge singură în pădure cu muzică dramatică pe fundal (un clișeu obosit al genului horror, by the way), și prin nenumăratele priviri hămesite, lacome, pline de dorință, condescendente, arogante, grețoase pe care le înfruntă aceasta în calitate de începătoare într-un domeniu dominat de bărbați, tema privirii masculine și a agresiunii masculine e uluitor de avantgardistă pentru 1991.

Buffalo Bill e ucigașul care masacrează și jupoaie femei, dar prin modul în care o devorează din priviri, fiecare din colegii lui Clarice e un mic Buffalo Bill.

În mod bizar, deși prezentat de intrigă și de narațiune ca un criminal vicios și sinistru, Hannibal the cannibal, Dr. Lecter e singurul care nu are acest vibe cotropitor în raport cu Clarice. Dimpotrivă: conexiunea care se construiește între vestitul asasin închis în condiții de maximă securitate și agentul novice venit să-l intervieveze e neașteptat de umană, protectoare și profundă. Pe măsură ce ea continuă să-l intervieveze, căutând să-i obțină cooperarea, Lecter îi explorează traumele din copilărie și fraternizează cu ea prin intermediul vulnerabilității. Clarice îl tratează pe Lecter ca pe un om, nu ca pe un monstru, iar Lecter o tratează pe Clarice ca pe un om, nu ca pe o bucată de carne destinată poftelor.

Într-o concluzie neașteptată, psihopatul cel mai feroce rămâne cel mai empatic personaj. Și această evoluție e jucată și de Hopkins, și de Foster, cu o autenticitate și o subtilitate pe care le savurezi și după multe vizionări, când știi deja ce urmează și treci de șocul și groaza poveștii la prima vedere.

Scena introductivă, cea a fetei care aleargă singură în pădure, nu e doar un trope clasic de horror, ci un gest semnificativ pentru Clarice. De fapt, nu fuge de un ucigaș înarmat cu o miralieră, sau de o bestie sângeroasă, ci de propriile frici și de propriile traume. Se antrenează pentru a deveni agent FBI, iar antrenamentul ei e mai eficient, pentru că nevoia ei de a proteja pe cei slabi nu vine dintr-un cod moral, ci din conștientizarea acută a propriei fragilități.

E chemată în biroul șefului, Jack Crawford, superiorul mai în vârstă, dar încă atrăgător, intens conștient de frumusețea lui Clarice. Chiar dacă, pe tot parcursul filmului, Crawford nu face nici o propunere explicită sau o tentativă de a iniția o aventură, privirea și limbajul corporal sunt evidente pentru toată lumea, mai puțin pentru Clarice, a cărei inocență și concentrare exclusivă pe ancheta în curs o fac cu atât mai sexy și mai atrăgătoare într-un mod pe care ea însăși nu îl înțelege.

În timp ce un criminal în serie, cunoscut doar cu porecla Buffalo Bill, ucide femei și le jupoaie, apoi le aruncă în râu, Crawford o trimite pe Clarice ca pe un miel de sacrificat, în penitenciarul de maximă securitate unde e ținut psihiatrul Hannibal Lecter, un alt ucigaș în serie ale cărui fapte înfricoșătoare l-au transformat într-o legendă vie.

Și aici, avem un alt trope de film clasic horror răsturnat. Pentru a ajunge la celula lui Hannibal, Clarice parcurge un lung coridor cu alți monștri presărați în toate celulele. Unul mai sinistru și mai dezumanizat decât celălalt. Te aștepți ca Hannibal să fie cel mai cumplit dintre toți. Dar, surpriză. Avem de a face cu un gentleman elegant, cu maniere impecabile, care vorbește pe un ton mereu calm și protocolar. Da, spune inclusiv cele mai oribile răutăți pe un ton calm și protocolar.

Stilistic, regizorul Jonathan Demme apelează la arta prim-planului grăitor și elocvent. Aceasta își pierde din impact când vezi filmul pe tabletă sau pe laptop, dar trebuie să ne amintim că proiecțiile din vremea aceea se întâmplau în cinematografe, și expresiile bântuitoare ale lui Hopkins erau cât peretele.

Cei doi asasini în serie, Lecter și Buffalo Bill sunt dezvăluiți prin tehnici contrare. Primim exces de detalii despre copilăria plină de abuzuri a lui Bill, dar nu aflăm nici măcar un detaliu despre evoluția care l-a făcut pe Hannibal să devină asasinul necruțător de acum. Îl vedem întreg din prima, dar povestea lui rămâne un mister până la sfârșit. În opoziție, Buffalo Bill ne e prezentat prin detalii, prin părți din corp, prin gesturi. Dacă Hannibal devine intens personal cu Clarice, Bill se referă la victimele lui cu „it” (pronume referitor la obiecte) chiar și când le dă ordine, și conexiunea lui cu ele e inexistentă.

Și pas cu pas, ni se dezvăluie și mobilul crimelor fiecăruia dintre ei.

Bill ucide femei, pentru că e disperat după corpul și pielea lor mătăsoasă, și vrea să-și facă un costum din aceasta. E practic nivelul ultim de obiectificare.

Victimele lui Hannibal sunt Miggs, colegul de penitenciar care a agresat-o sexual pe Clarice, polițiștii care îl țin încarcerat, și la final, Chilton, psihologul narcisist și sadic care l-a torturat în penitenciar. Crimele lui au o componentă justițiară, iar momentul în care o vede pe Clarice atacată de Miggs e cel care îi declanșează empatia. Putem numi asta subiectificare? Putem?

Dacă vrem cu adevărat, putem.

După ce Clarice e singura care îi descifrează corect indiciile și prinde criminalul, – și nu dau detalii, pentru că nu vreau să stric plăcerea vizionării pentru cei care ați trăit sub o stâncă până acum – Lecter, care între timp evadează datorită incompetenței și aroganței lui Chilton, o sună ultima oară. Cu o declarație de aproape-dragoste. „Nu voi veni după tine, pentru că lumea e mai bună cu tine în ea.”

Acel telefon nu era necesar. Povestea s-ar fi putut încheia cu succes și fără el. Dar faptul că s-a întâmplat confirmă că, așa cum mieii care țipă în momentul sacrificării sunt vulnerabilitatea lui Clarice, Clarice a devenit vulnerabilitatea lui Hannibal Lecter.

Dacă apreciezi acest articol, poți susține la rândul tău site-ul în singurul mod care contează. Aici. Pentru donații de 50 de euro sau mai mult, îmi poți propune tu un subiect. Pentru donații de 25 de euro sau mai mult, poți propune o poezie pentru cele 365 de zile de poezie.

***

***

Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.