Ieri mă chinuia o criză existenţială rebelă – astea mă apucă neaşteptat şi exploziv, aşa cum îi apucă pe bolnavii de epilepsie crizele aferente.
Cei câţiva prieteni care ştiu să mă ia aşa cum sunt şi să îmi treacă defectele cu vederea de dragul calităţilor ştiu cum să trateze crizele astea. Mai ales că, din această iarnă, m-am mutat lângă splendidul parc I. O. R. (era logic, dacă m-am apucat să scriu ceva despre un parc, destinul meu care urmează aproape aberant cursul cărţilor mele să mă mute lângă unul. Cred că ar fi interesant să scriu o carte despre multimiliardari, să vedem 😀 , poate o să am şi eu de o garsonieră, dar tot lângă I. O. R. mi-aş cumpăra-o, mă fascinează explozia verde pe care nu o bănuisem când m-am mutat aici arna asta, şi care îmi transformă fiecare plimbare de seară într-o baie de oxigen.)
Buuun. O prietenă milostivă m-a cules de acasă şi m-a dus în Parc, taman pentru concertul Viţei de Vie, respectiv al hedlainărului Holograf, care urma. Şi Viţa de Vie mi-a regulat starea – lucru pentru care le mulţumesc din tot sufletul meu mic şi negru. Apoi, au urmat Holografii, pe care încă nu îi văzusem live. Şi…
Cred că statutul de rock icon îţi impune o anume ţinută. Pe care Despot o are, şi care transformă concertele Viţei de Vie într-o bucurie. Un mix de ironie inteligentă şi fuck-the-system-băi-boilor, combinate cu sensibilitate artistică şi o doză sănătoasă de trăirism. Dar nu trăirism ostentativ şi “ia uitaţi-vă la mine cum trăiesc eu clipa!” ci emoţie pe bune.
În schimb, când mă uit la Bittman, am exact senzaţia pe care o am când îl văd pe vocalistul de la Sarmalele Reci – amândoi dotaţi de mămicile lor cu voci fabuloase. Mă uit în ochii lor în timp ce cântă “Banii vorbesc” respectiv “Şpriţ de vară” şi mă întreb: Cum p¤%*?=#& pot avea băieţii ăştia ochi atât de goi şi chipul atât de impasibil în timp ce cântă aşa ceva?
Zoli mi se pare că ar putea cânta şi mersul trenurilor, în locul textelor excelent scrise pe care le scoate pe guriţă. Bittman e mai inteligent, îşi dă seama că lipseşte ceva şi compensează lipsa pasiunii prin exces de gesturi ilustrative: Să nu (gest de “nu”) îmi iei (gest de apucare) niciodată (gest de “nu”, dar mai larg) dragosteeaaa (mână la corason). Şi se înconjoară cu instrumentişti fabuloşi. Dar nu e de ajuns.
Când îi vezi cântând pe Despot sau pe Ada Milea, ba chiar şi pe exagerat-de-sensibilosul (pentru gusturile mele) Chirilă, simţi că oamenii ăştia vorbesc despre ei înşişi. Le simţi implicarea, simţi energia şi forţa fiecărui cuvinţel pe care îl rostesc. Zoli şi Dănutz raportează statistic date despre economia Burkinei-Faso (pe muzică). Cu indiferenţă – Zoli, cu un zâmbet bonom – Dănutz. Dar sunetul incredibil care vine de pe scenă numai despre bonomie nu vorbeşte. Cum să nu vibrezi la pasiunea propriei tale trupe, al cărei frontman (adică om care adună energiile din jur şi le proiectează cu o forţă mult mai mare asupra mulţimii) se presupune că eşti?
eugen hutz e visul oricarui danutz, sau ar trebui sa fie si vine si-n romania pe 17 iunie.
minunat! (deşi nu mi se pare “fair” să le impui dănutzilor la ce să viseze. 😉 )
Si eu ii iubesc pe cei despre care ai scris. Te pup!
Holografii şi Irişii nu imi plac. Părere personală. De ce? Pentru că oamenii ăia sunt la fel de departe de inovaţie cât sunt eu de un milion de dolari.
Nici Ada Milea, nu mă omor după ea daaar am fost la concertele dumneaei, mai mult de gura prietenilor, pe vremea Apolodorului, când cânta cu Dorina Chiriac şi cu incă un domn şi mi-a plăcut foarte tare. Deci asta e CEVA, să nu îţi placă stilul şi totusi să PREŢUIEŞTI valoarea unui artist. Exact aşa păţesc şi cu Chirilă, nu e stilul meu dar apreciez ce face.
Cât despre Desport, dont get me started, the dude is the hero of my youth. Am multe amintiri plăcute cu muzica domnului “3 in p#”! mea”, de la “Bassul si cu toba mare” până la “Varză” pe care le cântam, rupţi de beţi, in cămin.
ok, valoarea se judecă după criterii subiective. eu, ca spectator, am nevoie de forţă şi personalitate.
şi din moment ce valoarea se critică după valori subiective, îţi dai seama cât de prostuţi suntem noi, oamenii, că ne certăm din cauza asta?
propun o obiectivizare de conservator: note, mesaj, instrumente, octave…dar atunci ar lipsi, of, feelingul.
din moment ce cânţi detaşat de mesaj şi cu ochii goi…poate nu cânţi decât pentru bani.
Eu incă mă gândesc la Iggy Pop şi la “podul” pe care il făcea la 25 de ani, pe scenă, cu ochii la public. Şi la muzica aia.
Frumos post, Loren.
Nu. Frumos era Despot, ieri, cântând dezlănţuit pe scena din parc. Postarea asta nu este decât oglinda acelei frumuseţi.