Un interviu cu Gigi Căciuleanu e ca un dans. Cu concept, cu mişcări ample şi mişcări subtile, cu accente bine plasate, cu momente de improvizaţie, cu alternanţă de niveluri şi, mai cu seamă, cu o bună acoperire a spaţiului. În sensul că am acoperit tot spaţiul holului de la Hotelul Venezia. Cum ne opream ba la o măsuţă, ba la tejghea, ba în nişte fotolii, hop, se băga câte unul / una ca musca-n curu’ calului, să ne tulbure bondingul şi feng shuiul cu remarci inepte. Iar noi, să protejăm momentul de intruziuni, ne tot mutam.
Nu ştiu, frate. Eu, când văd doi oameni că se uită adânc unul în ochii celuilalt şi par să aibă lucruri importante să-şi spună, fie-i las în durerea lor, fie, dacă mă ustură grav în fund să discut cu unul dintre ei, întreb: “Deranjez?” Iar dacă îmi acordă atenţie, zic concis ce aveam de zis şi-i las. E greu?
Una peste alta, e o plăcere să dansezi cu Gigi Căciuleanu. Iar de această dată, coregrafia a fost a mea. 🙂
Sh*t They Say