De ce divorţurile sunt de fapt un lucru foarte bun

Mai aud periodic prin jur sau citesc pe social media discuţii: Vai, dragă, dar pe vremea mea nu erau atâtea divorţuri. Corect, pe vremea ta erai victima propriului cămin, abia îndrăzneai să te mişti să nu încasezi o bătaie, şi aşteptai să vezi dacă moare celălalt primul şi te bucuri de nişte libertate la vârsta a treia, sau mori tu şi scapi.
Bărbatul îşi bătea nevasta, nevasta bătea copiii, copiii mai mari îi băteau pe cei mai mici şi cam aşa se perpetua toxicitatea în societate.

*

Problema cu ideea de familie băgată cu sila pe gâtul cuiva  e aşa: când doi oameni se iubesc, se respectă reciproc şi au grijă unul de celălalt, e extraordinar.

Dar în foarte multe cazuri, iubirea adevărată  nu apare până la vârsta social acceptabilă pentru căsătorie, şi oamenii “îşi caută pe cineva”. Adică o persoană de care nu îi leagă o conexiune emoţională reală, ci doar nevoia de a bifa partea cu “rândul lumii”. Se mai nimeresc şi cazuri când  fie el, fie ea, e o jigodie toxică şi asupritoare, şi atunci condamni un om nevinovat la o viaţă de chin. Apoi, mai sunt şi situaţiile când şi el, şi ea sunt ok luaţi separat, dar vor lucruri complet diferite de la vieţile lor şi fiecare speră că îl va face pe celălalt să se schimbe, şi oamenii ajung să se frustreze reciproc îngrozitor.

Şi mai e un lucru: omul care îţi face hormonii să tropăie la 20 de ani nu e neapărat omul care te va strânge cald la pieptul lui când ai o problemă la 40. Şi nu neapărat pentru că ăla de la 20 e de obicei 99% farmec şi 1% substanţă – deşi poate fi şi asta o problemă – ci şi pentru că tu, la 20 te mulţumeşti să împarţi cu iubi o mansardă în care picură apa când plouă şi un bucket de la KFC, şi zici că ai iubirea perfectă, pe când la 40 ai nevoi de confort mai complexe şi mai evoluate, şi îţi trebuie un om care să înţeleagă, nu unul care să vrea neapărat să se impună.

Şi prin acest tu mă refer şi la bărbaţi, şi la femei.

Înainte ca societatea să accepte divorţul ca pe o finalitate practică şi raţională a unui travaliu conjugal fără soluţii, viaţa unui partener ajuns victimă a capriciilor şi impulsurilor celuilalt era definitiv compromisă. Şi strict pentru că averea şi influenţa erau în mâna bărbatului, victimele erau femeile. Înainte să sară gigel să ragă că feminism, că nu toţi bărbaţii şi etc.: cred sincer că, invers, dacă averea şi influenţa ar fi fost istoric în mâna femeii, bărbaţii ar îndura la fel de mult abuz cum au îndurat femeile. Ţine de circumstanţă cine se nimereşte să fie călăul şi cine victima. Pentru că javrele, fie bărbaţi, fie femei, dau de putere şi încep instant să abuzeze de ea.

Nu cred că, în esenţa lor, femeile ar fi oameni mai buni decât bărbaţii. Pur şi simplu, au avut o poziţie socială vulnerabilă. De aceea e important ca, prin legi, să nu permitem niciunuia dintre sexe să îl acapareze pe celălalt. Şi, tot prin legi, să permitem o ieşire sigură dintr-o situaţie în care împăcarea nu este posibilă.

În generaţiile de dinaintea noastră, empatia faţă de femeia bătută şi abuzată nu exista. Părinţii, rudele, societatea, o trimiteau înapoi la bărbatul care o abuza şi de care era dependentă economic. Ruşinea, ce vor zice oamenii, nimeni din neamul nostru n-a divorţat erau mai importante.
Şi dacă moşii aveau această fraternitate cu abuzatorul, în cazul babelor era vorba de sadism pur. Ce, eu am stat o viaţă întreagă să mă bată Vasile şi tu să scapi mai ieftin şi să-mi dovedeşti că am fost o dobitoacă? No way. Marş înapoi la mardeiaş.

Şi acesta e primul meu argument în favoarea divorţului. Că întrerupe un ciclu al abuzurilor. Un mecanism al toxicităţii care se hrăneşte pe sine.

Dar e şi situaţia când oamenii nu se urăsc cu sete. Când, pur şi simplu, unul dintre ei este profund nefericit cu toate opţiunile de viaţă ale celuilalt.

Din nou: viaţa e prea scurtă să ne facem unii pe alţii nefericiţi. Undeva, afară, există şi fericirea potrivită pentru noi. Trebuie doar s-o identificăm ca atare. Iar modul adecvat de a face asta este prin a ne elibera de nefericirea prezentului.

Faptul că oamenii divorţează mi se pare un semn de racordare la propriile nevoi şi asumare a propriilor eşecuri. De ce să nu-ţi oferi şi ţie, şi celuilalt, o nouă şansă la fericire?

***

Dacă ţi-a plăcut acest articol, susţine site-ul cu o donaţie.

 

***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube.

***

Ascultă Jet pe Spotify, cumpără piesa pe iTunes sau pe Amazon Music.

 

 

 

 

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

5 Responses

  1. Ana G. says:

    Respect și admirație pentru modul în care ai analizat situația! Și eu consider divorțul drept cea mai bună cale de a soluționa problemele care nu mai pot fi remediate.

  2. Cathy says:

    Articolul sta îmi aduce aminte de un citat dintr-un documentar despre tema asta. ” Divorce doesn’t mean a happy marriage is over, but a bad one is over”
    Ca și “copil al divorțului” mereu m-a amuzat cum toți se dădeau de ceasul morții ca ce se va întâmpla cu mine, de erau mai stresați decât mine.

  3. Valentin says:

    La obiect și cred că tratate toate situațiile posibile. Problema este societatea, iar multe femei, de obicei, pentru (cred ele) un “statut social” mai mare zâmbesc de formă așa cum simulează un orgasm. Și de multe ori e vorba de orgoliu. “Ce, să mă considere lumea proastă că am greșit?”. Iar eu pun iar exemplul Alina. De când e cu individul cu Jetta s-a umplut de cearcăne… Culmea, e că și maică-sa ăluia e plină și ea, desfigurată. O fi din familie, zic…

Leave a Reply to Cathy Cancel reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: