De ce nu mă interesează Pokemon Go

Când eram mică, exista jocul Nintendo. Dacă îl aveai, erai cel mai tare din parcare. Parcarea ta era cea mai tare din toate parcările. Păcat că nici pe atunci nu mă excitau jocurile cu bătaie, de aceea preferam Super Mario.
Acum, într-o revitalizare a gloriei anilor 90, Pokemon Go a apărut şi în România şi, după cât de excitată pare social media, o să facă ravagii şi aici. Numai că eu o să spun “pas”. Şi iată de ce:

A) Îţi răpeşte foarte mult timp

Genul acesta de jocuri, care îţi solicită constant atenţia în timp real, sunt mai cronofage decât o relaţie cu un atârnache. Ajungi să ignori lucruri şi persoane importante pentru tine, strict pentru că eşti scufundat în joc până în urechi. Ajungi sclavul jocului.
Când te gândeşti că ai o singură viaţă şi ai posibilitatea să faci lucruri bune pentru tine în realitate, şi că fiecare secundă care trece e pierdută pentru totdeauna… ei bine, nu. Nu încă un joc. Nu încă o dependenţă.

B) Te transformă în roboţel public

Dacă alte jocuri te lasă să-ţi consumi frenezia în confortul propriei locuinţe, al metroului sau al barului, Pokemon Go te mai şi expune public. Mergi ca prostul cu ochii lipiţi de ecran. Surd şi orb la ce se întâmplă în jur. Dacă te calcă maşina, mori ofticat că era un Pokemon în zare şi n-ai apucat să dai cu mingea-n el.

C) Retard social

Ultimul lucru de care lumea asta are nevoie, din punctul meu de vedere, e încă o aplicaţie care să-ţi ofere justificări pentru a nu interacţiona firesc cu semenii tăi.
I-aţi văzut şi voi.
Cuplu la o masă, ea pe Candy Crush, el pe Tinder la alte gagici. Masă de patru, fiecare cu a mă-sii pe propriul mobil. Mi se pare îngrozitor de alienant şi de frustrant. Când vreau să mă cert cu lătrăi pe Facebook, mă cert cu lătrăi pe Facebook când sunt singură. Când sunt cu tine în oraş, vreau să mă uit în ochii tăi, vreau ca tu să te uiţi în ochii mei şi vreau să ne ascultăm reciproc.

D) Riscurile de securitate

Dacă eraţi isterici până nu demult pe Facebook că foloseşte cookies să vă studieze comportamentul de consumator, staţi să vedeţi cum e cu GPS-ul direct în fundul vostru, pentru că, na, jocul e în timp şi spaţiu real, nu? Băieţii de la Niantic, compania mamă, vor avea destinaţiile exacte ale fiecărui utilizator în parte.
Nemaivorbind că, după cum spun gurile rele, jocul îţi impune să te loghezi cu contul tău Google, iar asta înseamnă că “aplicaţia putea vedea şi modifica conţinutul din cadrul contului tău Google”. Poate să-ţi citească mailurile de pe gmail, de exemplu. Sau să trimită mail în numele tău.
După ce au apărut o serie de ştiri furibunde, Niantic e acum în stadiul în care “a promis să rezolve problema”.

E) Situaţiile penibile.

Râdem, glumim, dar părăsim incinta.

We do not consider playing “Pokemon Go” to be appropriate decorum on the grounds of ANC. We ask all visitors to refrain from such activity.

— Arlington Cemetery (@ArlingtonNatl) 12 iulie 2016

Sau ca momentul de un infinit cringe când Muzeul Holocaustului din New York a descoperit că era PokeStop. Adică un loc unde jucătorul de Pokemon Go putea colecta chestii gratuite care să-l ajute în joc, printre exponatele care comemorau teribila tragedie a secolului trecut. Comunicatul ăsta de presă în care Muzeul îşi roagă vizitatorii să nu mai prindă pokemoni înăuntru e deopotrivă amuzant şi dureros de trist.

Ca să nu punctăm că nu ştii niciodată peste ce nebuni dai în timp ce bântui după Pokemoni. Ca de exemplu, cei doi adolescenţi din ştirea asta, care s-au trezit brutal din magia jocului pentru că un nene trăgea focuri de avertizare în direcţia lor. Se apropiaseră de casa omului şi acesta a presupus că veniseră să fure.