Autoironie

gigel: Ăvaaai, se judecă Jamila cu Laura Laurențiu pe eclere, și amândouă sunt grase.

tu: da, ok, gigel, dar nu înțeleg ce treabă are numărul lor de kilograme.

gigel: autoironia e un semn de normalitate, iar individele astea ar trebui să fie conștiente că nu sunt fotomodele.

tu: ok, gigel. ești urât ca cerșitul la metrou, cu un început vizibil de chelie, sau mai exact o continuare, o față de cartof fiert nesărat la dietă și burtoiul tău are mai multe valuri decât Covid – 19.

gigel: ăăă, ce?? ce-s jignirile astea oribile?

tu: care jigniri, gigel? tu ridicai autoironia în slăvi mai sus, uite, îți ofer prilejul s-o exersezi pe propria persoană, cum ar indica prefixul “auto”. Nu, în acest caz nu se referă la merţane.

gigel: ba sunt jigniri sinistre şi apropo, tu faci reclamă la videochat şi a scris un tabloid de tine că eşti c***ă.

tu: ok, gigel, dar toate astea nu fac obiectul discuţiei. mai zi cu autoironia.

gigel: şi mai zic unii pe net că ai rujul strident şi că sigur eşti trangender.

tu: ok, gigel, recapitulăm. cum stă treaba cu autoironia?

gigel: cred că mă apuc să-ţi şterg comentariile.

*

Poţi şterge comentarii cât vrei, dar nu poţi şterge faptul că eşti un imbecil autentic, căruia îi place “autoironia”, dar să se refere la alţii.

Morala.

1. Dacă nu îţi place să ţi se pună în lumină cum arăţi (şi de obicei, arăţi ca un c*r), nu lătra defectele fizice ale altora.
2. Dacă femeia nu se marketează ca fotomodel, nu lătra despre numărul ei de kilograme. Hei, chiar şi printre fotomodele există categoria “plus size”. Iar dacă femeia e apreciată de milioane de utilizatori pentru modul în care găteşte, e cam de la sine înţeles că nu va fi o scobitoare. Never trust a skinny chef, spune proverbul.
3. Dacă nu poţi practica autoironia (IAR ASTA PRESUPUNE SĂ RÂZI DETAŞAT DE DEFECTELE TALE PROPRII ŞI PERSONALE), atunci n-o mai predica. Când te oftici fleaşcă şi începi să te zburleşti de cum vine cineva să-ţi prezinte o oglindă, nu mai abera despre cum autoironia e normalitatea. Normalitatea oricui altcuiva, numai a ta nu. Uite, mie nu-mi place să fiu autoironică cu toţi proştii. Pot fi, dar numai în contexte în care mă simt super chill şi confortabilă. În nici un caz nu permit, cu titlu de autoironie, abuz verbal de la toţi rahaţii cu ochi, în care se umflă tărâţa de satisfacţie că au umilit o femeie. E mai satisfăcător să le tuf mămicile proaste. Drept care, nu aberez despre virtuţile autoironiei. Predică doar ceea ce poţi practica, să nu te faci de râs.
4. Poate cel mai important. Doamnelor, nu mai aplaudaţi ca focile şi râdeţi ca proastele în târg când citiţi cum un bărbat, de obicei urât şi prost (cei frumoşi şi inteligenţi au preocupări mai elevate), latră despre o altă femeie. Nu veţi obţine niciodată egalitate de şanse şi de tratament dacă veţi încuraja insultarea altor femei pe bază de cum arată, câte kilograme au, dacă au nasul mare şi alte irelevanţe similare. Cum se face că pe Ion Cristoiu nu-l judecă nimeni după aceste aspecte? Cum se face că pe Marius Tucă nu-l judecă nimeni după aceste aspecte? Cum se face că pe (insert ce personalitate publică vreţi) nu-l judecă nimeni după aceste aspecte?

Nu vreţi o lume în care să nu mai fiţi privite ca simple cifre (un număr de kilograme, un număr de ani, un număr de parteneri sexuali precedenţi, etc.) ci să fiţi tratate ca oameni compleţi, pe baza a ce aveţi în cap şi a competenţelor asimilate?

OK. Ca să nu mai facă dobitocii asta, începeţi prin a nu o mai face voi, şi continuaţi prin a băga p de cal pe gâturile dobitocilor pe care-i vedeţi făcând asta.

Newflash:: dobitocul care cârâie despre cum o femeie e grasă şi nu ştiu mai cum o să cârâie la fel şi despre tine dacă se nimereşte să pui un kilogram în plus. Mkay? Bun.

“Şi, ce, nu e adevărat?”

Axioma Lorena: Se califică să-ţi comenteze numărul de kilograme doar cei din banii cărora mănânci. Da, dacă le faci pagubă direct, au motive să-i tufă grija. Dacă mănânci din banii tăi şi nu le datorezi nimic, greutatea ta NU e problema lor şi nu e un subiect valid.

Am multe resentimente faţă de mama şi de brutalitatea cu care m-a crescut. Dar îi mulţumesc pentru cele două palme pe care mi le-a ras când m-a auzit, prin grupa mică de la grădiniţă, comentând ce grasă e nu ştiu care. Se numeşte educaţia “vezi-ţi în morţii tăi de numărul tău de kilograme” şi dacă toată România ar fi beneficiat de ea, azi am fi avut mai puţini melteni cordiţi în jur.

***

Dacă ţi-a plăcut acest articol, susţine site-ul cu o donaţie.

***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube.