Istoria filmelor cu vampiri (5): Când Dracula a devenit român

„Cum adică a devenit român, Lorena?”

În sensul că, începând din 1931, vampirii hollywoodieni au fost toți unguri. Poate și pentru că imaginea colectivă a cum ar trebui să fie un vampir a fost modelată de Bela Lugosi. Înalt, brunet, frumos și aristocratic. Și ungur.

După cum puteți constata în episoadele precedente:

1 – aici.

2 – aici.

3 – aici.

4. – aici.

Având în vedere că erecția mea față de Bela Lugosi e infinită și betonată pe vecie, aproape că v-am mai scris despre un film al lui, dar m-am gândit că e cazul să accelerez puțin viteza, să nu mai țipe fanii Twilight și Underworld la mine pe TikTok că sunt blocată în preistorie.

Așadar, iată-ne în anii 50. Care au adus cu ei tragicul deces al sus-numitului Bela Lugosi. Și o imagine nouă de vampir.

Următorul film de mare impact despre Dracula a fost făcut în 1953, în însorita Turcie. Și dacă nici turcii nu știu câte ceva despre Vlăduț al nostru, apoi cine?

Numai că acest Dracula de Turcia are un context interesant, care merită menționat. Și anume: în Turcia, cum își dă seama oricine cumpără o poșetă D & G din bazar cu 10 euro, drepturile de autor, de proprietate intelectuală și de copyright sunt o idee filosofică abstractă.

Și atunci, în 1928, un scriitor turc pe nume Ali Riza Seyfi a rescris Dracula lui Bram Stoker aproape în totalitate, cu câteva mici modificări: titlul era Voievodul țepelor, deci l-a identificat corect pe Vlad și ca voievod, și ca român, menționând și în text că vorbim de Vlad Țepeș al Valahiei. Dracula nu se ducea la Londra, ci la Istanbul, – unde Vlad a fost personal, pe când era viu, iar restul eroilor din povestea inițială apar cu nume turcești. Și desigur, Dracula nu se teme de crucifix, ci de steaua islamică.

„Cum, băi, Lorena, a rescris povestea lui Bram Sto…?”

Ai cumva curea Armani luată din bazar pe mărunţiş? Dacă da, atunci ştii deja că la turci se poate.

În 1953, Voievodul ţepelor a fost ecranizat cu titlul Dracula la Istanbul. Turcii au meritul acurateţii istorice. Şi tot ei au revoluţionat imaginea lui Dracula: respingător, urât, chel, lipsit de orice farmec.

E cam de înţeles că turcii nu prea au iubire faţă de Vlad Ţepeş, şi ca să înţelegem de ce, hai să citim puţin istoria din perspectiva lor.

Iei la curtea ta doi prinţişori, pe Vlad şi pe Radu cel Frumos, îi creşti ca pe copiii tăi, le dai educaţie după cele mai înalte standarde. În acest timp, tatăl lor şi restul familiei sunt căsăpiţi în stil mafiot în lupta pentru putere, în Valahia lor natală dar, cu îngrijirea ta, ăştia doi sunt feriţi de pericol, cresc mari şi frumoşi. Le dai bani, oştiri, chiar şi sărutări, dacă vorbim de Radu cel Frumos. Apoi, Ţepeş ajunge voievod şi care e primul lucru pe care-l face? Se coalizează cu ungurii împotriva ta şi îţi trage în ţeapă toţi ienicerii pe care poate pune mâna. Strict din perspectivă turcească, Ţepeş a fost un cam porc.

Chiar şi Dracula din film vorbeşte dezaprobator despre cât de tiran a fost strămoşul său – în timp ce el personal e la fel de tiran. Se simte că, spre deosebire de filmele cu vampiri hollywoodiene, făcute pentru distracţie, ăsta e creat cu ţintă şi cu experienţă directă.

România e înfăţişată ca înapoiată şi primitivă, toate româncele au batic în cap şi oraşul de lângă castelul lui Dracula are o singură maşină. În antiteză, turcii din Istanbul sunt interpretaţi ca moderni şi cosmopoliţi, femeile sunt stilate şi cu frizuri moderne. Castelul nu are alura de palat opulent generic ca în filmele de la Hollywood, ci interioarele sobre de piatră cu foarte puţin mobilier pe care le putem vedea dacă vizităm oricare palat voievodal medieval – şi asta denotă, din nou, experienţa directă.

Mi-a plăcut că turcii au căutat să exploreze creativ timpul pe care Azmi (echivalentul lui Jonathan Harker) îl petrece în castel. Azmi nu stă unde i se spune să stea, explorează pe lung şi pe lat castelul, descoperă sicriele, descoperă o carte care explică ce sunt vampirii – din care lipsesc doar foile legate de modul în care pot fi nimiciţi. Asistă la scena în care Dracula aduce un bebeluş miresei sale – turcii sunt primii care introduc această scenă din carte, pentru că ei nu au cenzura de la Hollywood şi au destulă boală pe Ţepeş să îi atribuie toate ororile. Iar scenaristul turc a avut logica să completeze această scenă cu o alta, în care mama pruncului e auzită ţipând şi blestemând afară, pentru că ştie cine i-a luat copilul.

Îmi place un scenariu care nu ia dintr-o carte doar şirul evenimentelor poveştii, ci construieşte şi situaţii reale în jurul lor. Din acest punct de vedere, filmul turcilor e un imens pas înainte.

Azmi descoperă din castel că Dracula e un monstru, nu e sedus de magnetismul lui şi chiar încearcă să-l omoare de două ori. O dată cu o lopată, o dată cu gloanţe. Reuşeşte chiar să fugă de el.

În Istanbul, le descoperim pe cele două fete care există şi în povestea lui Stoker. Echivalenta Minei se numeşte Guzin şi lucrează. Da, e o femeie care munceşte. E dansatoare exotică într-un teatru, şi asistăm la talentul ei de a da senzual din şolduri în ţinute extrem de sumare şi de senzuale de mai multe ori. Guzin e o femeie modernă şi puternică. Îl pune la punct cu tupeu pe un libidinos din teatru care încearcă să se dea la ea, are şi conduce o maşină, şi, remarcabil, nimeni nu caută s-o umilească sau s-o discrediteze pentru jobul ei de dansatoare exotică.

Guzin are o prietenă foarte apropiată, Sadan, care e somnambulă. Mama acesteia, o doamnă drăguţă care suferă de inimă, o roagă pe Guzin să stea câteva zile cu ele, s-o ajute cu supravegherea lui Sadan, pentru că, în ultima vreme, e mai plimbăreaţă decât obişnuia să fie.

Din nou, scenariul turcesc are meritul de a-i da lui Sadan o poveste şi o personalitate a ei, nu doar statutul de „țâțe mari și prima victimă de la noi din cartier a lui Dracula”. E logodită cu un bărbat care o adoră, simte că ceva e în neregulă cu ea și nu știe ce, și încearcă să înțeleagă de ce e supravegheată. Până când Guzin o descoperă pe o plajă, cu vampirul peste ea.

Da, filmul turcesc e primul din istorie care arată actul propriu-zis de vampirizare. Și colții ascuțiți care azi au devenit regulamentari.

Medicii lui Sadan îi recomandă transfuzie de sânge, iar logodnicul ei face acest efort pentru ea de două ori. Apreciez și faptul că viața lui Sadan are valoare, că nu e ucisă repede și fără miză, că asistăm la o luptă pentru salvarea ei, că gestul vampirizării e contrapunctat umanitar și estetic cu gestul donării de sânge.

Dar, desigur, Dracula învinge, Sadan moare, și între timp, grupul format din Azmi, Turan și medici descoperă cum stă treaba cu vampirii, cum pot fi uciși și se apucă să inspecteze proprietățile lui Dracula și să umple cu usturoi toate sicriele acestuia.

Numai că, între timp, Dracula a pus ochii pe Guzin. Și, spre deosebire de Mina, pe care o vedem mereu tentată de farmecele enigmatice ale străinului misterios, Guzin nu arată decât dezgust și respingere.

Scena finală e de eliberare comică și totodată, cu un imens potențial neexploatat. Revenit acasă după ce în sfârșit îl distruge pe Dracula, Azmi se apucă, plin de furie și frustrare, să arunce tot usturoiul din casă. „Nu mai vreau să văd usturoi în viața mea!!!”

Acum, dacă era Lorena regizor, ultimul cadru ar fi fost cu el metamorfozându-se, cu ochii roșii și cu colți brusc alungiți.

Daaar nu e să fie, e pur și simplu o mică scenă de istericale de după ce am scăpat de monstru.

În concluzie: versiunea turcească e informată în privința adevărului istoric, încântătoare și fresh. Și infuzează povestea cu o umanitate care va fi mereu actuală.

***

Dacă apreciezi acest articol, poți susține la rândul tău site-ul în singurul mod care contează. Aici. Pentru donații de 50 de euro sau mai mult, îmi poți propune tu un subiect. Pentru donații de 25 de euro sau mai mult, poți propune o poezie pentru cele 365 de zile de poezie.

***

***

Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.