Despre plictisiţii profesionişti

Toţi îl sau o cunoaştem. De cele mai multe ori, are până-n 25 de ani, n-a dus lipsă reală de nimic niciodată, dar, cum maturizarea e un lux în zilele noastre, îl sau o întâlnim şi la 40 de ani. Vorbeşte cu ceea ce americanii numesc “vocal fry” – lent, alintat, parcă ar sparge baloane imaginare în gât – şi ţi se vaietă că se plictiseşte de moarte. “Aoleeeeu, cât de tare mă plictisesc. Habar n-am ce să fac. Îmi urăăăăsc viaţa.”

Eu tind să fiu o fire empatică. Atunci când problema e reală. Când problema e un mix de lipsă de imaginaţie, lene şi prostie, tind să dau ochii peste cap, cam aşa.

 

Şi stau să-mi amintesc dacă m-am plictisit vreodată în viaţă, şi dacă da, cum a fost.

Şi răspunsul este: da, m-am plictisit pe la cozi la impozite, adică într-un climat neprietenos, neinteresant, din care nu puteam scăpa repede şi unde apărea şi ideea de obligaţie. M-am plictisit în perioada de probă a anumitor joburi, în locuri în care climatul de muncă era ostil şi restul lumii tindea să te frece mult la icre cu inutilităţi. M-am plictisit în compania anumitor oameni, de care mă legau raporturi de muncă – prin urmare, nu puteam pur şi simplu să mă ridic de la masă şi să inventez o minciună credibilă, gen: “Tocmai mi-a venit ciclul. Simt o dâră de sânge pe picior. Fug. Vorbim!”.

Dar de fiecare dată când m-am plictisit, mi-am asumat că o parte din vină e a mea. Şi că, de fiecare dată, calitatea interacţiunii cu alţii este, în măsură de 50%, responsabilitatea mea.

Că atmosfera pe la joburi – exceptând corporaţiile cu reguli fixe – poate fi modificată, în secunda în care refuzi să iei parte la bârfe, îţi impui boundaries şi cauţi să identifici în oamenii ăia sămânţa de autenticitate şi de pasiune la care să te poţi raporta. Că nivelul oricărei interacţiuni este dat ŞI de modul în care alegi să contribui la respectiva interacţiune.

“Păi, da, Lorena, zici tu asta, şi totuşi, când te înjură un cocalar pe net, nu cauţi să-l îmbunezi, ci îi iei morţii la pulă mai abitir decât o făcuse el.”

Evident. Nu mă interesează să îmbunez idioţi pe net. Nu mă interesează să creez o interacţiune armonioasă cu ei. Idiotul care vine agresiv spre oameni pe care nu-i cunoaşte şi caută să-i izbească prin insulte mi se pare cea mai de jos formă de viaţă şi tot ce mă interesează e să-i transmit asta.

Ca să încep să investesc în calitatea interacţiunii, trebuie să am un motiv real să-mi pese de persoana respectivă.

OK.

Revenind la ideea de la care pornisem: plictiseala de care te vaieţi e în mare măsură efectul direct al inputului tău lipsit de orice valoare. Văd femei văicărindu-se că au avut parteneri de date plicticoşi, în condiţia în care ele doar au stat şi au tăcut superior. Văd bărbaţi declarând că au avut partenere de date plicticoase, în condiţia în care ei au turuit ca radioul, şi de câte ori a încercat şi femeia să strecoare o opinie, au întrerupt-o şi au vorbit peste ea.

Asumă-ţi responsabilitatea pentru 50% din calitatea interacţiunii, şi, subit, o să înţelegi că plictiseala e şi vina ta.

*

OK. Şi acum să trecem la categoria pe care n-o înţeleg nici să mă baţi cu un neon ud. Plictisiţii acasă sau în contexte sociale facultative.

Acasă, unde îţi stabileşti singur ordinea activităţilor, unde ai mereu lucruri de făcut, unde decorezi cum vrei tu şi chemi pe cine vrei tu, plictiseala mi se pare o imposibilitate. Pe bune. Nu m-aş putea plictisi acasă nici să-mi propun. Mereu am o maşină de rufe de spălat, cioburi de adunat după Pulică Splendoaremaximă, un film de văzut, o carte de citit, sau un text de scris. Mereu am o nouă pasiune de descoperit, ceva nou de învăţat, de absorbit – iar la partea cu absorbitul, make it red wine, please.

Iar dacă un context social mi se pare plicticos, şi nu am o obligaţie contractuală să fiu acolo, soluţia este foarte simplă: “Îmi cer scuze, tocmai mi-a venit ciclul şi am crampe teribile.”

Plictiseala e vina ta. Plictiseala e în primul rând incapacitatea ta de a găsi bucurie în lucruri şi în oameni.

Ai o singură viaţă. Mai confortabilă decât oricând în istorie. OK, poate nu-ţi permiţi ultimul iPhone, dar strămoşii tăi se speteau muncind câmpul, făceau foamea un an dacă apărea ceva ce le compromitea recolta, mureau de la o pneumonie şi, dacă erau femei, li se dădea foc pentru suspiciunea de vrăjitorie, nemaivorbind despre războaiele care îi sărăceau şi-i traumatizau.

Să te plictiseşti în 2018 mi se pare pur şi simplu imposibil.

Foto: Getty

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: