Despre trotinete electrice

Trebuie să admit: prima oară când am văzut un dârlău de 1.90 m înălţime dându-se ghiduş cu trotineta, am nechezat de râs. E ceva nespus de hazliu să vezi adulţi în toată firea pe roţi infantile, create parcă pentru grupa mică.

După ce am terminat de râs, m-am gândit mai bine. Alternativa ar fi fost ca omul să fie încă o maşină blocată în ambuteiaj pe Splaiul Independenţei. Încă o sursă de gaze de eşapament şi de poluare, într-un oraş proiectat pentru mult mai puţine maşini decât găzduieşte. Poate că râsul meu e un efect secundar mai puţin neplăcut.

Bicicliştii şi trotinetiştii pot fi iritanţi când mergi pe trotuar cu gândurile tale şi te surprind cu un claxon brusc, dar fac un serviciu comunităţii. Călătoresc într-un mod mai avantajos şi mai ecologic, eliberează trafic şi economisesc bani. Nu e sexy, dar e necesar. Exact ca serviciul de salubritate, să zicem.

Dar mai e o problemă, pe care chiar azi, Piatra Neamţ a rezolvat-o cu o măsură care pare radicală: nu toţi cei ce merg pe trotinete şi biciclete au skilluri pentru ele.

La Piatra Neamţ, un puştan se dădea zglobiu cu trotineta, când s-a dezechilibrat şi a dat cu personalitatea de carosabil. Ghinion, nu prea le avea cu educaţia fizică, a căzut lat ca un sac de linguri şi a murit. Şi autorităţile au decis să interzică definitiv trotinetele în localitate.

Pe aceeaşi logică, ar însemna să interzici autoturismele pentru că există anumiţi dobitoci care nu respectă legile şi provoacă accidente. Fratele meu, care e agent de vânzări şi-şi petrece mare parte din zi la volan îmi spune de câte ori vorbim la telefon că se teme pentru viaţa lui. Dar când i-am zis că sunt nenumărate joburi de agent de vânzări online, unde singurul accident posibil e să-ţi mai pice uneori netul, mi-a replicat că îi place contactul direct cu clienţii şi că urăşte ideea de a sta închis într-un birou.

Soluţia pentru a preveni accidente nu e să interzici, ci să creezi reguli simple şi clare pentru toată lumea, şi, pe de altă parte, să previi accesul celor ce nu dispun de skilluri sau de discernământ.

Sigur, asta nu se aplică neapărat pentru Piatra Neamţ, un oraş pe care îl poţi traversa pe jos şi pe lung, şi pe lat, fără să simţi că ai obosit. Eu sunt tot dintr-un oraş mic. Sfântu Gheorghe, Covasna. Şi m-a crescut bunicul, care nu lua autobuzul din principiu, decât atunci când ne duceam de ziua morţilor la cimitir, iar el se îmbrăca frumos la costum şi nu voia să-şi strice hainele de ocazie. În rest, ne explica că mersul pe jos e sănătate curată. Şi da, nenumăratele programe moderne de slăbit şi de cardio bazate pe nu ştiu câţi paşi pe zi îi dau perfectă dreptate.

Dar pentru metropole, trotinetele şi bicicletele sunt un mod semnificativ de fluidizare şi flexibilizare a traficului. Cu amendamentul că, şi în cazul lor, ar trebui să existe legi.

Prima lege, cea mai importantă: un permis de conducere. Să te asiguri că elimini din trafic tâmpiţii, neîndemânaticii şi pripiţii, cei care pot să-şi facă rău lor înşişi sau altora. Ăia să ia metroul. Permisul de conducere să includă un test de trotinetă sau bicicletă care să arate că vezi pe unde mergi, ai echilibru să te ţii călare şi nu dai cu dindărătul de solul patriei cu una, cu două.

Apoi, reguli care să delimiteze pe unde poţi să mergi, cu ce viteză, eventual echipament de protecţie obligatoriu. În caz că îţi iese vreun pieton tâmpit în cale – că na, tâmpitul e o categorie extrem de frecvent întâlnită în toate grupurile – şi tot dai cu posteriorul de asfalt, să nu îţi rupi lucruri.

Aşa învăţăm să convieţuim armonios toţi cu toţi. Cu reguli, nu cu interdicţii.

***

Izbeşte autorul cu o cafea.

***

Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da follow pe Facebook şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.