Eu pentru tine sunt “doar o pisică”. O chestie drăguţă, pufoasă, moale, cu care te joci “printre altele”.
Tu pentru mine eşti singurul om care contează. Da, ştiu, sună patetic. Dar realmente e aşa. Eu n-am un cerc social cu care să ies la beri. Eu te am doar pe tine, cel care mă ţine în casa lui, mă hrăneşte şi are grijă de mine. Toată iubirea mea, toate emoţiile mele, toate visele şi aşteptările mele se leagă de tine.
De aceea, când vii acasă, dărâm uşa în aşteptarea ta. Şi, deşi n-am mâncat de când ai plecat, ignor mâncarea pe care mi-o pui în bol şi îţi sar în braţe, şi-ţi încolăcesc gâtul cu lăbuţele, şi-ţi acopăr faţa de pupici fini pisiceşti.
Apoi, într-o zi ploioasă, urâtă, sumbră, tu vii acasă. Mă iei, mă mângâi pe cap şi mă urci într-o maşină. Eu nu protestez pentru că am încredere în tine. Doar am zis mai la deal, eşti singura persoană pe care o iubesc.
Tu conduci fără să spui nimic, pe străzile ude, neprietenoase, pline de noroi. Eu nu înţeleg rostul acestei plimbări. Puteai să-ţi alegi o zi mai luminoasă măcar. Nu contează, facem ca tine, pentru că eşti singura persoană pe care o iubesc.
Tu deschizi portiera maşinii şi mă pui frumos pe trotuar, printre băltoace. Apoi, închizi uşa, demarezi şi nu te uiţi nici o secundă înapoi.
Eu îmi zic că e o farsă, mai mult ca sigur. Nu se poate ca singura persoană pe care o iubesc să mă azvârle aşa, în ploaie, ca pe un bagaj nedorit. Nu?
Orele trec. Continuă să plouă. Noroiul se lipeşte de blana mea lungă şi albă, de care sunt atât de mândră. Dar eu nu-l bag în seamă. Încerc să înţeleg ce am făcut, să merit să fiu aruncată în drum. De singura persoană pe care o iubesc. Şi stau. Stau chiar în mijlocul drumului, pentru că noi în casă n-aveam drum, deci nu cunosc noţiunea. N-aveam nici chestii care să se deplaseze cu viteză, de aceea, mă uit uşor mirată la ele, când zbiară la mine din claxoane. Spre norocul meu, mă ocolesc. Uneori, străinii sunt mai buni decât singurele persoane pe care le iubim.
Versiunea mea a poveştii se termină mai puţin naşpa decât se termină de obicei genul ăsta de poveşti. Când singurele persoane pe care le iubim se trezesc într-o bună zi că, din diverse toane, nu ne mai vor, şi ne aruncă-n drum, se lasă nu o dată cu sânge. De obicei, al nostru. Pe mine m-a văzut o fată simpatică şi m-a luat temporar acasă. Are şi alte animale, cu care am încercat să mă împrietenesc, dar ele nu înţeleg că n-am venit să uzurp nimic şi-şi apără cu străşnicie teritoriul.
Te rog, ia-mă acasă. Voi fi cel mai blând şi mai tandru companion pe care ţi-l vei dori. Dimineaţa îţi voi sta în poală când îţi bei cafeaua, iar seara ne vom uita la filme împreună. Iar când o să te doară undeva, mă voi cuibări cu magia mea catifelată exact pe acel loc şi-ţi voi induce un somn adânc, liniştit, din care te vei trezi complet refăcut. Ai grijă de mine şi voi avea şi eu grijă de tine.
A ta,
doar o pisică.
A goni o pisică e egal cu a-ţi goni norocu’! A abandona-o e egal tot cu asta. Exact cum ai zice că-ţi bagi picioru-n el de noroc şi că nu-ţi trebuie.
bun. uite un prilej să faci rost de noroc.
Of, ce oameni de căcat! O să postez şi pe pagina mea de facebook, poate o vrea cineva! E atât de frumoasă şi scumpă! Eu aş lua-o dacă la mine nu ar fi deja un infern. Am doi pisoi şi o femelă de amstaff, nu ar supravieţui. Sper din suflet să-şi găsească un stăpân care s-o iubească şi să nu mai aibă sufletul negru.
pe ăia care abandonează i-aş bate până i-aş rupe.
Eu am doi caini. Oricum cainii iubesc mai mult decat matele. Cainii chiar iubesc sincer. Si stiu ce inseamna sa fii aruncat de cei la care tii( bine, nu la propriu, dar am trait drama tradarii).
Nu-s deloc de acord cu afirmatia ta, pisicile iubesc la fel de mult, doar ca sunt mai putin zgomotoase.
Eu pentru tine sunt “doar o pisică”. O chestie drăguţă, pufoasă, moale, cu care te joci “printre altele”.
Cineva care iubeşte pisicile şi are propria lui pisică nu gândeşte în astfel de termeni.
Aşa cum pentru un automobilist adevărat nu există “nu ştiu din ce e făcută maşina şi cum merge” şi pentru un bucătar adevărat nu există “pui orice fel de roşii, că toate sunt la fel”.
dooh. cineva care iubeşte pisicile nu le abandonează. revino la vechiul tău obicei de a folosi chestia aia numită creier, atunci când comentezi.
Eu sunt alergică la pisici din păcate, singura alergie care-mi mai provoacă crize de astm violente. Am dobândit-o când am făcut voluntariat într-un adăpost pentru animale și am stat o zi întreagă în încăperea pentru pisici.
Nu cred că o aveam înainte, pentru că am crescut cu pisici și motanul meu preferat era răsfățatul familiei, întotdeauna ieșea de unde se pitise când o auzea pe mama că-mi spune numele și chiar a murit, sărmanul, de bătrânețe, într-o noapte de vară în dreptul camerei mele, în curte. Tata l-a găsit dimineața și l-a îngropat.
Sper ca pisicuța asta să-și găsească curând un cămin, baftă!
Nice! 🙂
… but I like dogs. Nobody’s perfect.
Ce vrajeala de articol. Eu am pisica ce are un cerc social mai avansat decat al meu. De altfel se cere afara doar sa petreaca ore la “o bere cu celelalte pisici”.
Legi de căcat, politicieni mucoși, din păcate și mentalități abrutizate-n societatea noastră futută-n tăte orificiile ani de zile de sistemul ceuașist iar acum vedem efectele. Creierele sunt pe post de cur.
I-am zis unuia nu de mult cu ocazia alegerilor că dacă va ajunge cu căcăul pe scaunul mult dorit să facă bine să propună legi aspre contra celor care abandonează animalele de companie ori măcar să le consolideze cele existente, să le afirme naibii. Cu zâsa rămas-am.
În continuare prin orașul meu apar animăluțe abandonate dar prin vreo instanță nici un avorton prin că a abandonat.
mi-ai amintit iar…:(
Seamănă cu Jora mea la blăniță. Asta însemnând că poate fi o norvegiană de pădure. E foarte frumoasă. Poate că au pierdut-o, nu vreau, refuz să cred că poate cineva să abandoneze o pisică așa simpatică.
nu subestima niciodată prostia omenească.
ai punctat f. bine in ceea ce ai scris!din pacate cazurile de abandon se inmultesc,la fel doare si indiferenta cu care trec majoritatea pe langa animalele ranite,infometate!spre trezire oameni buni!
Eu cred ca a abondonat-o din greseala. A fugit de acasa, a cazut de pe balcon. Altfel nu se explica…
Dumnezeule mare. Scrii oricum tare frumos, dar asta mi-a rasucit tot sufletul.
Minunat. Multumesc.