E nonfictionul literatură?

Azi am auzit o idee care m-a lăsat paf. Cică “nu e literatură, e nonfiction”.

De când mă ştiu, am tratat nonfictionul ca pe literatură. În fond, nonfictionul are tot ce îi trebuie literaturii: poveste convingătoare (oho, cât de convingătoare!), conflict, personaje verosimile şi mesaj. Şi atunci? Ce îi lipseşte pentru a fi literatură?

Că relatează fapte adevărate.

Aşa, şi? Câte cărţi de ficţiune se bazează pe poveşti din viaţa autorului sau poveşti auzite de el undeva, modificate pe ici pe colo, şi anume prin părţile esenţiale? Până şi în fantasy o să întâlneşti lumi imaginare construite taman pentru a satiriza o trăsătură umană care îl îmbolnăveşte de nervi pe autor. Oare e vreo diferenţă între “Jurnal. Bucureşti, 18 februarie 2011, ora 16.57” asumate ca realitate sau “Jurnal, Londra, 30 septembrie 1968″ unde aş plasa acţiunea ca să nu se prindă lumea că vorbesc despre ceea ce mă macină pe mine acum”? Că pun accentul pe alte chestii decât au existat în realitatea istorică? Ce, autorul de nonfiction nu face la fel, sub pretextul “selectării esenţialului”? Şi dacă amândoi “selectăm esenţialul” pentru noi, care mai este diferenţa între noi?

Literatura, fraţii mei, literatura adevărată, convingătoare, aia care te lipeşte de o carte şi te ţine cu nasu-n ea pe drum spre tramvai, în tramvai, în faţa uşii de la birou, în baie, în bucătărie în timp ce se prăjesc ouăle, literatura cu sânge şi carne, nu lăbărelile plictisitoare şi estetizante la care adormi în mai puţin de zece minute şi în care recunoşti previzibilul şi anticipezi continuarea; precum spuneam, literatura care nu suge de la ţâţa clişeului şi a manierei este toată, toată, NONFICŢIUNE. Fie că autorul recunoaşte sau nu.