De câte ori un medicament cheie pentru o boală cronică dispare de pe piaţă, din neglijenţa şi nepăsarea autorităţilor, viaţa unor bolnavi e pusă în pericol. În schimb, când dispare un medicament cum carbamazepina, pericolul nu îi vizează doar pe beneficiari, ci şi familiile şi apropiaţii acestora.
Carbamazepina este un anticonvulsant, sedativ şi tranchilizant folosit pentru tratamentul epilepsiei, tulburărilor bipolare, depresiilor, diverselor forme de demenţă, ba chiar şi al nevralgiilor şi durerilor din neuropatia diabetică. În română simplă, e tratamentul care ajută nişte persoane pe care bolile cronice le predispun la varii niveluri de agresivitate, verbală, ba chiar fizică, să se liniştească.
“Tata a încercat s-o strângă pe mama de gât”, spune I., pe care o vom păstra anonimă din respect pentru viaţa privată şi confidenţialitatea pacientului. “Nu îşi luase carbamazepina de şase zile. Ieri am găsit o cutie pe sub mână”.
Iată pericolul cu care se înfruntă familiile care îngrijesc astfel de bolnavi, într-o ţară în care mulţi oameni sunt prea săraci şi cu venituri prea mici pentru a-şi permite internarea într-o instituţie de specialitate. Secţia aferentă locală a spitalului municipal e într-o stare atât de deplorabilă, spune I, încât îi e milă să-l lase acolo pe tatăl ei chiar şi pentru evaluările necesare pentru a primi ajutorul financiar de la primărie. Îl ţin şi îl îngrijesc acasă pentru că nu au de ales, sau cel puţin, nu ştiu să aibă.
“Dar asta nu mă afectează pe mine cu nimic”, o să spună comentatorul meu Gigel. “Eu sunt tânăr, sănătos, trag de fiare în fiecare zi şi nu am avut vreodată o problemă cu nervii. Nici eu, nici familia mea. De ce să ne pese”.
În cazul multor boli mintale şi neurologice, simptomatologia nu debutează decât într-un stadiu mai avansat al bolii. E şi cazul tatălui lui I, un muncitor solid, care în 1999 a ajuns brusc, aparent fără nici un motiv, la spital cu un preinfarct. Omul s-a lăsat şi de fumat, şi de alcool, pentru că genul acesta de episod te trezeşte instant la realitate în privinţa tuturor viciilor tale şi a efemerităţii vieţii pe pământ, şi a mai muncit la strung până în 2009, cu tratament cardiac.
Numai că, în 2012, a făcut accident vascular (AVC) acasă în faţa familiei, tot aşa, pe neaşteptate, şi a ajuns la urgenţe. Din momentul acela, s-a schimbat complet. Ulterior a primit şi diagnosticul de epilepsie, şi a avut până în prezent două crize în faţa familiei.
“Carbamazepina administrată îl ţine calm. Nu are de luat doză mare, doar două jumătăţi de pastilă pe zi. Când nu îşi ia tratamentul, nu poţi să-i zici nimic fără să înceapă să ţipe şi, dacă poate, să încerce să te lovească.”
Statistica spune că 20% dintre români suferă de boli psihice, iar această cifră îi cuprinde doar pe aceia care au avut acces la un specialist şi au primit un diagnostic. Asigurarea medicamentelor necesare pentru tratamentul lor nu îi salvează doar pe ei. Recent, în Argeş, un bolnav netratat şi-a ucis toţi membrii de familie prezenţi la domiciliu în momentul crizei, inclusiv un copil de 5 ani. Acest caz a ajuns în presă. Sunt mii de cazuri care nu ajung. Dar le auzim prin pereţii apartamentelor voastre de bloc, seară de seară. Chiar dacă finalul nu e o crimă, ci doar o serie de vânătăi şi de răni pe suflete.
***
Dacă v-a plăcut acest text, puteți susţine activitatea siteului cu o donaţie. Aici.
***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube.
Epilepsia este o boală bine cunoscută și studiată, există alternative la carbamazepină, mai ales la o doză atât de mică. Înțeleg că un medicament se poate scoate din terapie atunci când riscurile depășesc beneficiile (și carbamazepina ar putea fi unul dintre aceste medicamente, cel puțin pentru majoritatea bolnavilor), dar nu înțeleg de ce nu îi avertizează nimeni pe bolnavi sau pe aparținători că există și alte variante de tratament. Medicul, farmacistul – nu poți lua carbamazepină fără rețetă, și când te duci la farmacie sau la medic ar trebui ca cineva să îți spună după „n-am”, „nu se găsește” și „nu se poate” că ar trebui discutat din nou cu un specialist, iar până atunci medicul de familie e perfect capabil să prescrie altceva. Cu atât mai mult cu cât omul nu lua carbamazepina ca anticonvulsivant, ci ca tranchilizant, și din astea sunt, har domnului, destule.
Btw, diabeticii, bolnavii de cancer, hipertensivii, cei cu AVC etc trec prin aceeași situație, cu deosebirea că nu omoară pe nimeni altcineva. Lut în curu’ lui, că mai sunt destui.
Cel mai simplu răspuns – n-avem, nu se poate – se poate traduce doar „mă doare la un metru în spatele curului de voi și de problemele voastre”, și nu sunt musai autoritățile de vină.
şi dacă nu prescrie, şi îţi dă aceeaşi reţetă?
Despre situația asta spuneam că nu este normal. Și că nu e musai vina autorităților, că dacă fiecare ar face tot ce îi stă în putere să facă, multe ar merge mai bine.
Da, mi s-a întâmplat să trimit oamenii să vorbească din nou cu medicul să îi spună că x chestie nu se găsește, și m-am trezit că mă sună medicul și mă dă de toți pereții că „ce te bagi tu”. Nu mă bag, nene, doar nu mi se pare normal să umble cineva de nebun după cai verzi pe pereți, l-am trimis la tine să îi dai o soluție pentru că ești singurul care i-o poate da. Din punctul meu de vedere ăia nu sunt medici și ăialalți nu sunt farmaciști, sunt niște plictisiți frustrați – dacă nu vrei să ajuți oamenii care au nevoie de ajutor du-te nene și alege o meserie care nu îți cere fix asta.
Cred că „nu-i treaba mea”, „nu mă afectează” e unul din motivele pentru care s-a furat și s-a distrus atât în România.
de acord cu tine.
“Dar asta nu mă afectează pe mine cu nimic”, o să spună comentatorul meu Gigel. “Eu sunt tânăr, sănătos, trag de fiare în fiecare zi şi nu am avut vreodată o problemă cu nervii. Nici eu, nici familia mea. De ce să ne pese”. GIGEL E PROST. SĂ VEZI CÂND DAI DE UN DEMENT/Ă FĂRĂ TRATAMENT ȘI LĂSAT/Ă LIBER/Ă, ȘI TU ĂLA CARE TRAGE DE FIARE ÎI CRĂPI DIBLA CĂ TE ATACĂ SAU ÎȚI ATACĂ CÂINELE, PISICA, BUNICA E5C., CE PĂȚEȘTI TU CA MUSCULOS CARE TRAGE DE FIARE! O schizofrenica din Ploiești a mâncat pisici prin Vest câțiva ani, până a reușit altă nebună, cu relații în sistem, să o interneze la Voila… Dădea dementa cu cuțitul, dacă o atingeai primeai amendă maximă pentru tulburarea liniștii mormântale, că nebunei nu aveau ce să îi facă, nici nu o găseau organele cu vigilența mereu sculată. Eu consider că bolnavii incurabili trebuie eutanasiați. Epilepsia se remite cu dieta ketogenica, d-aia nu au avut nici un caz pe vremea celui de al treilea reich, deși îi căutau să îi elimine.
Bolile incurabile NU SUNT si NU AR TREBUI sa fie o sentinta la moarte. Un om bolnav de diabet poate avea parte de o viata decenta si lunga cu tratamentul adecvat. Asa cum o persoana ce sufera de schizofrenie isi poate tine boala sub control si nu devine violenta cu ajutorul terapiei si a tratamentului medicamentos, asa si noi vrem sa ne traim zilele in pace. Nu suntem noi (si nici altii) de vina pentru bolile de care suferim si nici nu ne-am dorit sa fim “capuse” ale sistemului de sanatate, asa cum mai suntem numiti de catre gigei care privesc lumea prin intermediul mintilor lor limitate.
Nu ne mai demonizati si nu ne mai tratati ca pe niste neoameni. Nu suntem noi de vina pentru cum este societatea la ora actuala.
Nu te tratam ca pe un neom. De aceea explicam importanţa medicamentului în acest text.
Au găsit destui epileptici pe vremea celui de-al treilea reich. Și i-au și eliminat. Și tot au mai fost.
Nu există nici hormonul tiroidian t3, nici medicamentul citadrene pentru bolnavii de sindrom Cushing. Nu există pe piață, nu e autorizat! Și mai sunt n produse, dacă ai vreo boală din asta, doar să ajungi în Franța te scapă, ăia aveau când m-am interesat ultima oară, acum vreo 2 ani…
Lorena, comentariul meu este adresat exclusiv lucrurilor pe care le-a spus Vlad – articolul tau este la fel de fain ca intotdeauna. Am simtit nevoia sa fac aceasta clarificare.
Colegul e cam prost, plus că suferă de logoree în formă gravă. Când cineva începe să îmi posteze comentarii în neştire la toate postările, mă pierde de interlocutor pentru că, truly, am treburi şi o viaţă.