Ştiu că e un subiect controversat, voi căuta să argumentez calm şi civilizat şi voi invita la comentarii calme şi civilizate. Dacă începi să jigneşti sau să te crizezi aiurea, e exact ultima interacţiune pe care o vei avea cu această pagină.
Uneori, văd pe net cum oameni, care s-au fotografiat ani în şir cu un câine sau cu o pisică în braţe, cu captions de genul „Viața mea, iubirea mea, bebelușul meu blănos”, anunță subit că îl „pun să doarmă”. Sau vorbesc cu câte o cunoștință și o întreb ce face Suflețel. „A, nu ai auzit? Era bătrân și bolnav, și l-am pus la somn”.
Nu, nu l-ai pus să doarmă, nu, nu l-ai pus la somn. L-ai omorât. Ai plătit să fie omorât. Ai plătit ca viața ta, iubirea ta, bebelușul tău blănos să fie omorât.
Nu suntem Dumnezei și nu e dreptul nostru să decidem când se termină viața altei ființe. Cât timp respiră, cât timp vezi căldura și sclipirea vieții, înseamnă că își dorește să trăiască și e cazul să respecți asta.
A fost bun cât timp a fost voinic, sănătos și jucăuș, și v-ați distrat copios împreună, dar nu mai e bun cât e bătrân și bolnav și presupune îngrijiri? E una și aceeași ființă. Aia cu care ai stors mii de likeuri online: Viața ta, iubirea ta, îngerul tău cu patru lăbuțe.
Știu oameni cărora le-au murit animalele în diverse accidente. Ba a scăpat cățelul și l-a călcat o mașină, ba a fugit pisica și au sfârtecat-o câinii fără stăpân, ba a uitat geamul deschis la etajul al nu-știu-câtelea și pisica a experimentat zborul lin spre zări, ba multe alte situații unde un moment de neatenție a dus la o tragedie. Oamenii ăia ar da orice și oricât să dea timpul înapoi și să mai petreacă o zi cu animalele lor. Iar tu îl ai încă în viață lângă tine și alegi să-i pui capăt vieții.
Eu mă uit la motanul meu. Are 19 ani. Încă e vesel, afectuos, mâncăcios și jucăuș – deși se joacă mai mult de pe loc. Are un mers amuzant de bătrânel. L-am adoptat de când era un pui de o lună și practic, mi-am petrecut alături de el toată viața. Dacă l-aș eutanasia pe el, ar fi ca și cum m-aș eutanasia pe mine. Azi dimineață, când m-am pus ruptă de somn să-mi fac cafeaua, am simțit blănița mătăsoasă frecându-se de piciorul meu până în vârful cozii – ca în fiecare dimineață – apoi l-am luat în brațe să-l smotocesc – ca în fiecare dimineață. Când m-am așezat să beau cafeaua, mi s-a lăfăit în poală să toarcă – da, ca în fiecare dimineață.
Prețuiesc fiecare zi în care mai am privilegiul acestei rutine și nu i-aș pune capăt din inițiativă proprie nici dacă m-ar costa o mână și un picior medicamentele vreunei boli incurabile. În fond, a avut un blocaj renal o dată și am plătit de m-am uscat până i-au destupat țeava și l-au ajutat să urineze cu jet puternic, ca acela pe care îl dau eu haterilor. Dar nu contează. Banii vin, banii pleacă. Banii se fac, dacă ai disponibilitate de muncă. În schimb, viața suflețelului tău companion e neprețuită.
Dacă o rudă bătrână, cu care ai avut ani nenumărați de experiențe afectuoase și înduioșătoare, ar suferi de o boală incurabilă, nu ai alege să-i pui capăt zilelor, nu-i așa? Dimpotrivă, ai considera că fiecare zi în plus e un cadou de la Ăl de Sus, corect?
Atunci, de ce să-ți eutanasiezi animalul?
***
Dacă apreciezi acest articol, poți susține la rândul tău site-ul în singurul mod care contează. Aici.
***
***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.
Maica-mea a eutanasiat pisica alaturi de care mi-am petrecut liceul si facultatea, dupa 16 ani gloriosi de viata. Here is the twist: sunt absolut convinsa ca a iubit-o pe Mimi mai mult decat pe mine si pe taica-miu la un loc. O ducea la doctor mai des decat pe mine si era interesata mai mult in confortul ei decat al meu. Nu ma intelege gresit, si eu am iubit pisica aia, de multe ori era singurul meu sprijin emotional. Dar dupa ce nu se putea ingriji, urla de durere, nu manca si bea apa nici obligata, eutanasia a fost ultimul act de mila si grija din partea maica-mii.
La fel si soacra-mea, a fost obligata de soarta sa eutanasieze motanul cu care a copilarit sotul meu, in urma unui cancer agresiv. A plans 2 saptamani dupa ce a ingropat motanul. Cateodata nu ai ce face decat sa-i scurtezi suferinta.
Buna! Ma bucur ca ai scris despre asta. Cred ca avem nevoie de oameni care iubesc animalele, dar pot folosi si argumente, nu doar injurii, sa mai deschida ochii celor care le considera accesorii.
Nu cred ca am mai comentat pana acum, dar asta e un subiect oarecum sensibil pt mine si cred ca am o perspectiva putin diferita, desi simt la fel ca tine. Am eutanasiat 2 animale de companie pana acum si mi-as fi dorit sa o pot face cu un al 3-lea. Nu din comoditate sau spirit de economie, ci pentru ca era clar ca o luasera deja pe drumul acela si sufereau. Nu au fost caini sau pisici, ci rozatoare: un hamster pitic si 2 porcusori de guineea. M-am chinuit cu toti cu tratamente si i-am tinut in brate pana in ultimul moment. Dar cred ca daca animalul sufera si nu mai sunt sanse de supraviețuire e doar egoist sa ii lasi sa se chinuie inca cateva ore sau zile.
As mai adauga doar ca sunt si veterinari care se grabesc sa eutanasieze si ma bucur ca am gasit mereu ‘nebuni’ care au incercat si cand erau sanse mici. Sigur, si ca mi-am permis sa platesc pentru asta.
De acord cu tot ce ai spus, Lorena, dar de acord și cu ceilalți comentatori. Pentru că articolul tău spune „niciodată”, dar vorbește numai de eutanasierea pentru că animalele sunt bătrâne, cam bolnave, nu mai sunt jucăușe etc.
În sălbaticii ani ’90, când animalele fără stăpân erau, cum știi, puzderie, familia mea erau „nebunii” care încercau să salveze câini și pisici de pe drum. Am văzut câini mutilați groaznic de mașini, pisici care mâncaseră pateu cu sticlă pisată. Animale care se zvârcoleau în chinuri oribile, urlau cum nu credeam că poate să urle un gât de animal, și nimeni nu mai putea face nimic pentru ele. Dacă animalul tău a suferit un accident, sau are una din bolile extrem de dureroase și incurabile, și e clar că nu mai poate spera la altceva decât la câteva zile sau săptămâni de tortură… De-asta nu pot să spun „niciodată”.
De crăciun a murit unul din câinii noștri, insuficiență renală. Nu l-am eutanasiat pentru că am sperat în fiecare zi , timp de o lună, ca va fi mai bine. Tratamente, analize, mâncare cu seringa, i-am făcut eu injecții când n-a putut veni doctorul, dus în brațe (cățel ciobănesc, 50 de kile, dar cobora scările să urineze și nu le mai putea urca, iar dacă nu îi deschideam ușa să iasă plângea și se agita, deși îi pusesem aleze), scheunat la fiecare expirație. Dar dacă ieri a mâncat un pic, azi se ridica să iasă, poate mâine e și mai bine… nu știu, dar nu-s sigură că decizia noastră de a aștepta a fost cea mai bună pentru el. Cred că eu aș fi preferat să nu mă chinui.
E un subiect extrem de spinos si nimeni nu poate pretinde ca exista o singura solutie pentru situatiile. Locuiesc intr-o tara in care eutanasia umana este posibila si pentru ca ma tem mai putin de moarte decat ma tem de suferinta unei boli incurabile in stadiu terminal admit cu oarecare usurare ca daca vreodata voi fi pus in situatia sa aleg intre cateva zile sau saptamani de viata in stadiu terminal si “injectie” pentru mine, o voi alege pe cea din urma.
In 2015, eu mi-am eutanasiat cainele, un boxer tigrat de 13 ani, care a stat cu mine in casa zi de zi si care a fost mereu alaturi de mine.
Inainte de a trece eu prin asta, aveam un discurs plin de empatie in care spuneam ca, atunci cand companionul tau sufera si nu se mai poate face nimic pentru el, solutia cea mai buna este sa ii curmi suferinta.
Cand am ajuns eu in punctul de alua aceasta decizie, mi-am dat seama ca vorbele, argumentele si orice logica dispar. Am tras de fiecare zi, de fiecare ora. L-am hranit cu pipeta. Nu se mai putea ridica de jos, dar inca ma cauta cu privirea prin casa si ridica capul cand ajungeam acasa.
Totul s-a terminat intr-o noapte cand m-am trezit pentru ca l-am auzit gemand. Cumva in minte mea durerea lui nu existase – dar atunci mi-am dat seama, oh, chiar mi-am dat seama cat de mult suferea si am chemat a doua zi veterinarul.
Nu am putut sa il las singur – s-a stins la mine in brate.
Au trecut aproape noua ani de atunci si eu inca simt acea durere, dar in continuare cred ca faptul ca nu l-am mai lasat sa sufere a fost un lucru bun.
Am avut un pisic negru gasit pe strada. Lumina mea felina cu ochi de ambra si papion alb. A fost fericit pana la 15 ani, cand a facut insuficienta renala.
L-am tratat, l-am internat, i-am usurat suferinta cat s-a putut, luni de zile. Ne bucuram de inca o zi in care mai poate face lucruri pisicesti.
Printre ultimele gesturi constiente, care ne-au inlacrimat pe toti din casa, a fost sa se tarasca pana la litiera, sa faca pisu. N-a mai ajuns.
Ultimele lui zile. Slab, blana si os, miorlaia ca din butoi. Il atingeam cu un varf de deget si-l durea. A dormit cu mine.
Niciun veterinar cu deontologie, constiinta si suflet nu eutanasiaza cat timp animalul se misca, umbla, respira bine.
A venit vetul cand abia mai palpita un strop de viata in el si nu mai avea putere sa toarca. A murit pasnic, cu blana uda si sarata.
Dupa 3 luni am gasit 2 ghemotoci la gunoi.
Acum unul dintre cei 2 ghemotoci are aproape 14 ani, hipertiroidism si alte baiuri. Pastilari zilnice. Analize din 3 in 3 luni. Mancare speciala. O capita de nani.
El raspunde cat poate de bine. Se joaca. Ucide pungi de hartie. Toarce si ne iubeste. Sunt experta in puscociul de pastile. Nu-i usor.
Cat o sa poata si cat o sa vrea.
In fata momentului final vei avea o alta parere despre eutanasie. Ma rog, “omor”, cum ii spui tu. Cand sufletul pe care l-ai iubit ca pe un copil (si care a fost cu tine si familia ta, ani si ani de zile) se va afla in agonie si se va chirci de durere zile in sir, plangand si zbatandu-se intre viata si moarte, s-ar putea sa privesti total diferit acest gest. In definitiv, e unul de umanitate. E vorba despre curmarea unei suferinte. Nimeni sanatos la cap nu ia aceasta decizie cu inima usoara, indiferent ce vezi tu pe net.
Nu incerca sa mai induci sentimente de vinovatie celor care iau aceasta decizie. Pentru ca asta faci.
Ma bucur ca sunteti impreuna de 19 ani si ca pretuiesti fiecare zi. Bucura-te de aceste momente si pregateste-ti propria ta despartire. Lasa-i pe ceilalti sa isi poarte crucea si suferinta propriilor decizii si nu mai judeca fara sa fi fost in pielea lor.
Un om.
Îmi place că ţi-ai exprimat civilizat şi frumos o opinie contrară. Dacă ar exista opţiune de pin comment, aş face asta, să înveţe internetul cum se comunică atunci când vrei respect. Bravo.