Femei cu p*la mare: Simona Tivadar

Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie îmi plac femeile deştepte şi libere-n mentalităţi. De aceea, lunea pe blogul meu e a lor. A femeilor care fac lucruri, inovează, rup bariere şi joacă rolul principal în propriile lor vieţi. Pe scurt, femei cu pensula mare. Azi, Simona Tivadar.

Într-o lume dominată de libertatea de expresie prost înţeleasă, unde părerea şi impresia sunt puse la egalitate cu faptul demonstrat ştiinţific, ignoranţa şi impostura, sau “faptele alternative”, cum li se zice în popor, sunt mai vocale ca niciodată. De aceea, e datoria acestui blog să popularizeze medici cu studii temeinice, cu nenumăraţi ani de experienţă şi cu nopţi interminabile petrecute în gărzi.

Simona Tivadar, medic primar specializat în diabetologie, boli de nutriţie şi metabolism, este unul dintre eroii mei social media. Îi citesc cu pasiune pastiluţele acide, necruţătoare, cu care ţinteşte tot bullshitul fals-medical care înfloreşte în ultimii ani, de când specialiştilor le e negată autoritatea şi orice escroc care găseşte o pietricică frumos colorată în şanţ poate pretinde că a nimerit noua amuletă făcătoare de minuni.
Acum, că Simona şi-a şi publicat textele din online în compilaţia “Medicină, nutriţie şi bună dispoziţie”, apărută la Humanitas cu ocazia acestui Gaudeamus, am profitat de ocazie să-i adresez câteva întrebări.

TROLLYWOOD: Să zicem că am un cititor care nu o urmăreşte pe Simona Tivadar şi nu ştie ce faci. Explică-i acestui om despre ce e cartea ta.
Simona Tivadar: Cartea e o colecţie de tablete şi pamflete scrise în ultimii ani cu scopul de a face educaţie medicală.
Am constatat că în jurul meu există o lume pe care n-o cunosc: lumea reclamelor deşănţate. Cum să te vindeci de cancer în trei zile. Cum să înveţi o limbă străină în patru paşi simpli. Pacienţii n-au avut curaj să-mi spună, mulţi ani, că-şi iau aceste remedii aberante de pe net.
Reclamele astea n-ar exista, desigur, dacă n-ar avea consumatori. La început, am căutat să le combat cu câteva articole serioase, dar mi-am părut eu mie o băbăciune fandosită cu sarmale-n cap, care făcea acuzator cu degetul spre omenire.
Şi atunci am început să scriu în glumă despre prostiile pe care le găseam pe net. Ceea ce, cred eu, face parte din misiunea oricărui medic.

Aşadar, pentru tine nu e vorba de plăcerea de a persifla, ci de o misiune asumată de combatere a imposturii?
Cred că un om trebuie să se gândească la un proiect de viaţă. Ce rămâne când tragi linie după tine? Uite, eu cânt de vreo 15 ani piesa solo „Să introducem nutriţia în şcoli.”
Şi există pledoarii în acest sens, dar eu nu văd coerenţa acestei mişcări. Şi asta pentru că fiecare e preocupat mai degrabă să-şi aroge orgoliul şi mândria de a fi primul decât să facă concret ceva, şi astfel, totul se fâsâie.
Pe mine m-au abordat într-o zi cei de la Editura Humanitas, cu mulţi ani în urmă, să scriu o carte despre obezitate. Am tot amânat acest lucru, pentru că nu mă regăsesc în scrierea de tratate serioase de medicină. De această dată, Humanitas a revenit, şi mi-a propus să adune în volum textele de pe net, cărora să le adaug unul – două în plus. Doamna Oana Bârna, cea care mi-a făcut propunerea, a motivat: „Aveţi vervă, aveţi umor şi aveţi dreptate”.
Ştiu că am dreptate. Şi asta pentru că n-am scris niciodată nimic fără să demonstrez. De câte ori am întâlnit un text al unui impostor, am verificat linkurile şi universităţile la care se referea. Asta cere timp. Dar e important s-o faci, să nu devii tu însuţi un impostor prin superficialitate.
De aceea, textele mele sunt o sursă de râs argumentat, iar la sfârşitul textului, prezint şi adevărul ştiinţific, medical, care nu se bazează pe testimonial, pe „să mor eu că aşa a fost”, ci pe faptul că, de câte ori faci acelaşi experiment, obţii acelaşi rezultat.
E important ca oamenii să afle de ce e periculoasă prostia cu pricina. Ca aceea cu bicarbonatul panaceu…

Chiar aşa, de unde se trag legendele referitoare la bicarbonat?
În anii ’60 – ’70, toate bătrânele, de câte ori aveau un disconfort digestiv – de vreme ce tubul digestiv semnalizează primul că îmbătrânim – luau apă cu bicarbonat, care funcţiona ca pansament alcalin, să-ţi treacă „jegăraia”, adică arsurile la stomac.
Totuşi, ţăranii de altădată erau circumspecţi. Nu săreau aşa repede în braţele partidului, să-şi dea averea la cooperativă. Ştii replica din poezia lui Topârceanu: „Ce-ai cu noi, mă? Pentru ce să dăm cu var?”.
Noi am pierdut această precauţie şi îmbrăţişăm prosteşte diverse teorii, fără să ne întrebăm cine le susţine şi, la final, cine câştigă bani şi notorietate de pe urma lor.

Dă-mi, te rog, trei exemple cu cele mai grosolane baliverne de care te-ai lovit pe internet.
Prima e, neapărat, noua medicină germanică. E o teorie a unui doctor al cărui copil a fost împuşcat, iar asasinul n-a fost condamnat. Acest medic a făcut cancer la testicule şi s-a vindecat cu operaţie şi tratament clasic.
Medicul respectiv, un radiolog, a teoretizat după aceea că există nişte unde cerebrale generate de stres, care se manifestă în corpul nostru fizic sub forma diverselor boli, ca de exemplu tumorile şi infarcturile. Şi în loc să tratăm boala, ar trebui să rezolvăm conflictul, pentru că boala în sine e un lucru bun, un semn că organismul se recuperează după conflict.

What. The. F…?
Aşa s-a ajuns ca părinţi ai căror copii aveau leucemie să oprească tratamentul tradiţional, să se vindece copilul „în mod spontan”. Deşi leucemia la copii se poate vindeca prin tratament clasic, în proporţie de 98%. A doua categorie periculoasă este reprezentată de antivaccinişti, conduşi de diverse dive care nu înţeleg biologia la nivel elementar. Datorită vaccinărilor, speranţa de viaţă a crescut de la o medie de 50 de ani, în 1900, la 70 de ani, în zilele noastre.
Oamenii nu ştiu ce boli cumplite au fost eradicate datorită vaccinării. Şi care pot reapărea din cauza acestor indivizi. Câţi ştiu ce e ăla un plămân de fier?

Ce e ăla un plămân de fier?
Era un fel de sarcofag în care erau închişi oamenii cu muşchii respiratori paralizaţi de poliomielită, deoarece cutia lor toracică nu mai putea să se umfle. Poliomielita e una dintre bolile care au dispărut datorită vaccinărilor.
Iar acum în Siria a fost recent epidemie de poliomielită, şi avem  toate şansele să se întâmple ceva similar şi pe la noi. Şi în faţa unor astfel de ameninţări, e absolut uluitor pentru mine că un adult poate refuza să-şi vaccineze copilul.

Al treilea exemplu?
Al treilea exemplu, pentru mine, e reprezentat de modul în care impostorii exploatează trendul de parenting. Vin 40 – 50 de mămici şi pleacă cu diverse produse ale unor firme dubioase, „naturiste”. Exemplu: vine o olivie, sau o ligie, sau o cristelă, ţine un speech despre experienţa ei de mămică, apoi o firmă îşi vinde supozitorul cu extract de plante pentru scăderea febrei la sugari. E ca o asociaţie de mafioţi.
Parentingul e parazitat la ora actuală de vânzători de iluzii. Pe un blog de mămici, am dat de o nebună care scria: „Bebe are de peste 36 de ore febră de peste 39 de grade. I-am pus şosete cu ceapă, i-am dat extract de ciumăfaie şi nu-i scade febra. Ce să fac?”
Li se adresa celorlalte mămici ca unui kibbutz, în care sănătatea copilului ei era problema comună a tuturor.
Apoi au ajuns, desigur, la urgenţă, unde copilul a primit îngrijirile imperativ necesare. Şi în loc să se preocupe de cel mic, ea transmitea un live din spital, povestind cât de ticăloşi sunt medicii şi asistentele.
Forumurile de mămici sunt ca nişte incursiuni pe planeta Marte.

OK, dar aşa cum prostituţia este explicabilă prin existenţa unor nevoi care nu-şi găsesc rezolvare în viaţa intimă a subiectului, nu cumva şi forumurile de mămici sunt explicabile prin nevoile afective şi sociale nerezolvate ale tinerelor femei?
După ce naşti un copil, eşti blocată câteva luni în casă. Trebuie să te adaptezi la o viaţă nouă – iar asta presupune să hrăneşti copilul din trei în trei ore, să-l schimbi, şi aşa mai departe. Copilul, la rândul lui, trebuie să se adapteze la lumea din jur.
În zilele noastre, multe dintre tinerele femei nu mai stau în casă cu mama şi cu soacra, care au crescut şi ele copii, şi care au experienţă. Sunt singure cu internetul şi cu angoasele lor legate de primul născut. Asta le face nişte ţinte extrem de vulnerabile. N-are cum să existe un doctor care să stea la dispoziţia lor 24 de ore din 24.
Dar, dacă nu sunt casnice, mămicile părăsesc forumurile de cum copilul ajunge la grădiniţă.

Mi-ai povestit că ţi-ai dat demisia de la conducerea Departamentului de Diabet/Nutriţie a Spitalului Universitar de Urgenţă Bucureşti pentru că nu mai puteai cu sistemul medical românesc. Explică-mi, te rog.
Mi-am dat demisia de la spital, pentru că devenisem pe jumătate scrib, pe un sfert contabil şi abia pe un sfert doctor. Medicina se transformase în ceva pentru care nu eram pregătită.
Eram silită să particip la licitaţii pentru cumpărarea insulinei, sau să semnez acte de cumpărare a medicamentelor şi deviceurilor.
Într-un spital, bugetul pe care-l primeşti se bazează pe „media ponderată a cazurilor”. Hai să zicem, 1400 lei. Dar dacă omul suferă de un diabet cu complicaţii, să zicem că ai de cheltuit 2000 de lei. Poate că trebuie să chemi infecţionistul, să-i prescrie şi el o schemă de tratament – iar costurile explodează. N-ai cum să forţezi omul să fie bolnav doar de 1400 lei şi atât, că e tot ce-ţi permiţi.
Apoi, dacă transfer bolnavul la altă secţie, deşi l-am tratat, nu mai primesc nici un ban. Să mergem pe exemplul meu cu tratamentul care a costat până acum 2000 de lei. Iată, am 2000 de lei cheltuiţi pe care casa de asigurări nu mi-i acoperă. Sau sunt obligată să fac golănii: să-l externez pe pacient, iar cealaltă secţie să-l interneze, să ne luăm toţi banii. Numai că legea nu permite să fie internat decât după 24 de ore. Prin urmare, făceam nişte şpagaturi pentru care nu eram pregătită moral. Şi, în cele din urmă, am ales să-mi salvez mie viaţa, mai ales că, indiferent ce aş fi făcut în acest cadru legal, era în detrimentul pacientului.

Prin urmare, înflorirea bullshitului pseudomedical e justificată şi de colapsul sistemului medical clasic, nu?
Dacă nu plăteşti corect serviciile medicale, sistemul nu poate fi decât falimentar.
Şi, da, înţeleg aceste justificări pentru răspândirea pseudomedicinei. Ideea de a te interna într-un spital provoacă groază. Mi-e groază şi mie să mă îmbolnăvesc în România. Mi-e frică să îmbătrânesc în România. Înţeleg cum gândesc oamenii: Ce rost are să mergem la spital, unde trebuie să cumperi de toate, unde te infectezi cu bacterii, şi aşa mai departe.
Dar legat de personalul din spitale, te asigur că mulţi dintre cei care au rămas sunt eroi. Dacă nu mă crezi, du-te şi fă voluntariat o săptămână undeva, să vezi cum aceşti oameni îşi fac praf viaţa personală şi sănătatea în slujba acestei meserii, în lupta cu legile şi cu casele de asigurări.
Diavolul se îmbracă la casa de asigurări de sănătate. De când trebuie să fim în primul rând rentabili, medicina a luat-o razna în toată lumea; în țările sărace şi fără asigurări private, ca România, se simte mult mai tare.

Ce te-a determinat pe vremea aceea să alegi specializarea diabetologie?
Întâmplarea: era singura specialitate la rezidențiat care nu avea specialiști suficienți într-un centru de diabet nou înființat la Cluj, după revoluție (eu sunt clujeancă) . Din păcate – sau din fericire, cine știe – dl. Mincu era ministru al sănătății atunci când am terminat specializarea și a hotărât el unde vom avea posturi cele 3 (! ) absolvente – a fost o specialitate cu locuri puține la examenul de rezidențiat.
Caracterial, sunt doctor pentru urgențe, nu cel potrivit să îngrijească bolnavi cronici (de aia m-am și aplecat mult asupra nutritiei si obezității). Până la urmă am avut noroc, fiindcă am lucrat cu cronici într-un spital de urgență si am împăcat si capra și varza. Doar cu varza din sistem nu m-am putut împăca. 😀

Interesant. Ce anume face să te pasioneze mai mult situaţiile de urgenţă decât tratamentul bolnavilor cronici?
Probabil că e o chestiune de caracter. Am nevoie de recompensă imediată în activitate: pacientul care vine grav și în câteva zile sau săptămâni îşi revine şi pleacă acasă sănătos Perseverența și răbdarea nu au fost punctele mele forte, deși recunosc că le-am învățat și exersat mai mult decât pe majoritatea celorlalte.

Ce nu ştim, noi, oamenii obişnuiţi, despre diabet, dar ar trebui?
Să-l preveniţi. Pe cel de tip 2, evident. Şi să-i respectați pe cei care trăiesc cu DZ 1 (insulinodependent) de mici, cu injecţiile şi grijile zilnice.

Şi cum îl prevenim pe cel de tip 2?
În principal, prin mese ordonate, dându-i organismului combustibil atunci când are nevoie, nu când avem noi timp; fiindcă am ajuns in situația paradoxală de a ne respecta trupul mai puțin decât pe carcasa mașinii, decât automobilul în care ne petrecem temporar viaţa. Menținând greutatea normală. Făcând activitate fizică, măcar mers pe jos pe distanţe mai mari zilnic.

Ştiu că ai început pe sereniti.ro un serial dedicat legumelor, şi importanţei acestora în viaţa noastră. Va exista în viitor şi o carte pe această temă?
Legumele apar deja în cartea “Medicină, nutriție si bună dispoziție”. Sper să fac un proiect similar despre fructe, care să apară în următoarea carte, care e deja parțial scrisă.
Şi aceasta va avea o parte „serioasă” , de medicină şi nutriție pe înţelesul tuturor, plus partea „neserioasă”, de pamflete medicale.

Apropo de nutriţie, urmăresc amuzată războiul tău cu “nutriţioniştii”.Ce anume fac ei greşit?
Sunt incompetenţi, habar nu au ce mecanism desăvârșit e corpul uman și nu îl respectă. Bat câmpii în căutare de breaking news care să le aducă celebritate si câștiguri. Am spus și în introducerea cărții: dreptul la opinie se câștigă prin studiu și prin muncă grea.
În schimb, îi susțin pe absolvenții școlii de nutriție-dietetică, 3 ani de studii, chiar dacă nu sunt în cadrul facultății de medicină.

Faptul că e nevoie din ce în ce mai mare de specialişti în nutriţie e vizibil prin valul de obezitate care ne înconjoară şi care e vizibil peste tot. Cum putem lupta cu fenomenul fără a fi acuzaţi de fat shaming?
Pe mine mă lasă rece aceste acuzații ipocrite, fiindcă știu ce drame cauzează obezitatea. Iar când ajungem la obezitatea infantilă, imi pierd umorul fiindcă adeseori reprezintă o condamnare pe viață la diete, frustrări, dureri inutile si complicații (boli cardiovasculare, digestive, osteoarticulare, chiar si neoplasme).
Soluția e una singură: educația. Prevenția, prin educarea părinților și copiilor de la vârste fragede. Activismul anti gunoaie alimentare și sucuri, care nu sunt shaming ci civism. Obezitatea e o boală, nu un moft care trebuie tratat cu mănuși de ipocrizie, ci cu metode eroice (pentru că nici o companie care vinde alimente obezogene nu va renunța la ceea ce ii aduce profit decât silită de legislaţie și de piața de cerere si ofertă, nici un om modern nu va pune mâna pe cratiță dacă nu i se dă un motiv legitim și nici un om nu va mânca sănătos și corect daca nu știe ce înseamnă asta).

Hai să facem un exerciţiu de imaginaţie. Eu sunt pacientul obez, vin cu balivernele tradiţionale legate de greutatea mea, şi tu mi le demontezi.
Lorena, eu nu cert pacienții, nu îi ameninţ cu boli şi moarte prematură ca să îi mobilizez, ci fac echipă cu ei. Şi în nicio împrejurare nu îi insult .Consultaţia înseamnă analiza în detaliu a ce face si ce mănâncă omul în cursul unei zile lucrătoare si de weekend sau vacanță, apoi îi arăt ce e greșit și îi explic de ce, după care îi fac un plan. Dacă omul nu înțelege de ce nu e corect ce face, nu-şi va schimba niciodată în mod definitiv comportamentul alimentar, ci va tine doar o dietă temporară, apoi se va întoarce la vechiul lui comportament alimentar care îl îngrașă. Prima consultație durează 2 ore.

Am înţeles. Eşti poliţistul bun, nu acela rău.
Sunt polițistul competent 🙂

Ţi-ai dat demisia din sistemul de stat. Acum, care e statutul tău?
Lucrez la mai multe policlinici private și la cabinetul meu, care a fost primul cabinet privat de nutriție deschis după revoluție. În 1998 am început deja să lucrez în privat, ca să nu mă mai paraziteze la spital diverși oameni care aveau nevoie de sfaturi, dar îmi interferau activitatea la patul bolnavului. Pentru cei care au diabet și au gratuitate conform legii, consult o zi pe săptămână intr-o clinică care are contract cu Casa de Asigurări de sănătate, e ziua mea de fapte bune.

Apropo de fapte bune, am citit un text al tău, unde relatai cum ai salvat un om într-un tren. Te consideri medic şi în timpul tău liber, nu-i aşa?
Un copil, da. Îl lovise o conservă aruncată de cineva şi avea fractură de bază de craniu. Noroc că am fost în același compartiment cu el şi l-am văzut imediat după lovitură, fiindcă a urmat un interval de câteva ore în care s-a comportat perfect normal. Şi noroc că m-au crezut cei de la CFR, au întors trenul în gară şi au chemat Salvarea. Şi noroc că m-a crezut medicul de gardă din Bistrița, care l-a trimis mai departe la Cluj la neurochirurgie, unde a intrat in comă la scurt timp după ce a ajuns, dar a și fost operat pe loc și a scăpat fără sechele. Da, un medic e medic 24 de ore din 24. E un fel de a fi, îți intră în sânge, în oase, în ADN.

Poate în cazul tău, preocuparea înnăscută faţă de binele aproapelui te-a determinat să devii medic. Cunosc destui confraţi care de cum scot halatul, îşi agaţă şi păsarea în cui.
Nu m-am născut cu vocația asta, nu cred că se poate aşa ceva. Mama a fost asistentă medicală, am crescut prin spitale, printre doctori şi printre bolnavi (care erau foarte drăguţi cu mine, nu m-au înspăimântat). Cred că în mod firesc am început să mă joc de-a doctorul, să fac injectii păpuşilor cu apă colorată cu tușuri în diverse culori (pe care le “preparam” în flacoane de penicilină utilizate ) până mi-au putrezit toate păpușile (pe vremea aceea erau păpuși cu corpul şi membrele din material textil, umplute cu un soi de imitație de lână).
Eu nu cunosc doctori care nu sunt 24/24 doctori: în orice situație de urgență, asta poate fi verificat. Dar e absolut exasperant ca atunci când cunoști pe cineva nou in timpul tău liber, să îți expună bolile lui şi istoricul medical.
Si pe ușa mea scrie “apartamentul 10” nu “camera de gardă “. Nimeni nu poate fi de serviciu 24/24, ceea ce e altceva.

Adevărul e că, dacă eşti actor, lumea te abordează cu „zi-mi ceva să mă faci să râd”, iar dacă eşti doctor, toţi vor să extragă o consultaţie moca la coadă la magazin. Te mai laşi păcălită, sau refuzi ferm şi le dai o carte de vizită cu programul tău de la cabinet?
Să vezi consultația la telefon, în lift („dacă tot v-am întâlnit”), la concerte, oriunde…
În general mă eschivez dacă discuția e prea complexă și îl las să aleagă dacă mai vrea lămuriri şi unde. De obicei răspund scurt, oamenii au multe probleme. Din păcate, Facebook mi-a adus multe „consultări” pe Messenger. Răspund la orice mă pricep, în măsura timpului. Nu am cărți de vizită cu mine niciodată.

Păi na, succesul în social media vine cu extrem de mult stres în Inbox. Cum faci faţă?
Dorm puțin (în mod natural) și, din fericire, în această etapă a vieții mele nu am multe obligații private: părinții mei sunt bine – atât cât pot fi la 80 de ani -, copiii mei sunt plecați (motiv de insomnii suplimentare), cățelul mi-a murit de bătrânețe etc. Şi sunt eficientă în stabilirea priorităților, legat de cum îmi impart timpul.
În plus, am învățat să mă iert atunci când nu pot face ceva, asta mă ajută.

Aveai meciuri interioare cu tine însăţi când nu puteai livra?
Nu le-as putea numi așa. Dar mă neliniștește când cineva e nemulțumit de mine. Traumă din copilărie, am fost premianta rebelă . Am învățat să nu mă mai frământ: fac ce știu și ce pot. M-am născut generoasă (adică nu am nici un merit pentru asta), curioasă și ordonată. Dacă nu aș fi trăit în România, m-ar fi ajutat mai mult aceste daruri pe care le-am căpătat de la ursitoare.

Şi în România, te-au încurcat? :))
🙂 Nu m-au ajutat, aș zice. Decât pentru devenirea personală, dar în România nu prea se pune asta la succese. Eu sunt totuși mulțumită de cine sunt, cu toate bunele si relele mele, cred ca sunt o favorizată a sorții. Mă bucur că nu m-am născut divă sau asistată mental și social, că nu m-am născut victimă sau criminal în serie. Am o steluță norocoasă vioaie și doi îngeri păzitori, unul ar fi capitulat demult la câte “aventuri” mi-a oferit viața.

Dă-mi, pe plan profesional, câteva exemple de “aventuri”.
E o istorioară care apare și în carte, despre cum am fost trimisă să consult un petrolist rus în biroul lui, la etajul 6 al unei clădiri fără balcoane. În timp ce vorbeam, am văzut un om la geam: am crezut că e un asasin plătit să îl omoare pe afacerist, mi-am aruncat pachetul de țigări sub masă și m-am aruncat după el (în capul meu era că mă adăpostesc de gloanțe ). Era un angajat de la Luxten, punea becuri pe clădire.

Cum ai împăcat statutul de mamă singură a doi copii cu cariera profesională?
Am avut noroc: mama s-a mutat de la Cluj, să mă ajute să-i cresc. Formam împreună o familie tradiţională: eu târam seara vânatul acasă, iar ea îi ducea la şcoală şi la cursuri suplimentare:
Sunt mândră că am investit cât am putut de mult în educaţia copiilor mei. Dacă vii la mine acasă, o să vezi atât de puţină mobilă, încât o să te crezi la sala de sport; dar mă mândresc că am crescut doi adulţi de calitate.

Cartea „Medicină, nutriţie şi bună dispoziţie” poate fi comandată aici. Pe Simona Tivadar o găsiţi aici.