Când scriu un text de 3.000, 5.000 sau 10.000 de semne, mi-e uşor să găsesc un punchline final care să încheie într-o notă erectă şi înfiptă povestea.
În schimb, când scriu romane, mă ataşez de personaje. Le nasc greu, le gestez ca o femelă elefant, şi tocmai de aceea, nu mă lasă inima să închei cu un fluierat zglobiu. Mai ales că, în general, cu romanele vrei să exprimi un concept mai profund şi – ceea ce nu vreau eu să fac este să dau verdicte de genul: “Iubirea sinceră e recompensată”, “Iubirea sinceră e futere de mamă”, “Binele învinge” sau “Binele îşi ia întotdeauna muia meritată”, etc. etc. Cumva, refuz să fiu ofiţerul nazist al concluziilor. Prefer ambiguitatea.
De aceea, la Rondo Capriccioso m-a întrebat tot poporul cititor: “Şi? Au rămas personajele împreună?” iar la Bătăuşu’ de Câmpi s-a prins o singură persoană că eroul moare în final. Singurul meu final unanim acceptat ca dârz şi cu coaie e cel din Hyde Park: “Mai bine ne despărţim acum, înainte să începem să ne urâm.”
Cu Dona Juana, finalul e uşor problematic, în sensul că toţi profesioniştii care au citit cartea şi mi-au dat o opinie mi-au dat-o la pachet cu o călduroasă recomandare să fac ceva în privinţa lui.
Primul a fost Dan Boerescu. “Ce căcat e cu finalul ăsta, soro? Parcă te-ai fi plictisit brusc de carte la pagina 250 şi ai fi zis: Şi acum, sugeţi toţi pula, eu închei aici”. Evident, nu e aşa, deşi, când mă gândesc cum sună asta, mai-mai că mi-ar fi plăcut să fie.
Mihai Fulger, care e critic de film, deci a judecat story-uri căcălău, m-a luat ieri la o parte şi mi-a zis: “Ce păcat de finalul ăla nereuşit.” De ce nereuşit? Şi mi-a explicat de ce e nereuşit povestind ce aşteptări avea el. La care eu i-am zis: “Exact asta e modalitatea mea de lucru. Mă gândesc ce aşteptări are omul, apoi îi servesc o ţeapă amplă.”
Şi au mai fost reacţii, dar mi-e lene să le caut acum.
Tot ce pot să spun e că e un happy end. Primul meu happy-end. Desigur, e un happy-end în ciuda tuturor modelelor de Don Juan din istorie. Happy-endul meu e cam aşa.
Sh*t They Say