fragilul echilibru dintre fapt şi ficţiune

De mult plănuiam să scriu despre ceea ce voi scrie acum – dar m-am luat cu altele. Am amânat. Am amânat iar. Apoi nu mi s-a mai părut de actualitate. Dar o discuţie de săptămâna trecută mi-a dovedit că merită să tratez acest subiect şi mă bucur să o fac aici.
Într-o frumoasă seară de iunie, A, B şi C beau, care o bere, care un suc, şi se sfădeau de zor. Sfada începuse de la recentul spectacol al lui Andrei Şerban, prezentat la Teatrul Odeon – spectacol numit “Spovedanie la Tanacu.”
C susţinea că acest spectacol e unul din cele mai interesante spectacole pe care le-a văzut. Porneşte de la un caz real…
A intervine. Nu e ok să etalezi vieţile oamenilor într-un spectacol. E imoral faţă de ei. E jenant să confrunţi spectatorul cu o felie macră de realitate.
B e mai temperat, spune că nu se poate generaliza, spune că lucrurile depind de la caz la caz şi o întreabă pe C: “Ţie ţi-a plăcut?”
C explică: mi-a plăcut atât pentru valoarea sa de documentar obiectiv şi imparţial – dar mi-ar fi plăcut şi ca ficţiune, presupunând că acele lucruri nu s-ar fi întâmplat în realitate.

Aici e momentul să explicăm cititorului nedumerit că respectivul caz se referă la tânăra călugăriţă posedată de diavoli sau suferindă de cine ştie ce boală psihică – mister neelucidat – şi supusă unui ritual de exorcizare, în urma căruia a murit. Cazul s-a întâmplat acum câţiva ani la Tanacu, şi a făcut să curgă valuri de cerneală, imprecaţii, blagoslovenii şi alte substanţe cu potenţial toxic.
—-
A intervine şi spune: asta e o prostie. Dacă e un caz real, cum poţi să îl tratezi ca pe o ficţiune? Nu ai cum!
C protestează şi explică: în momentul în care iei un crâmpei de viaţă – cum o fi ea – şi o transpui artistic, fragmentul ăla de viaţă încetează să mai fie viaţă, şi devine ficţiune. Fie ea scenică sau literară.
B intervine iar. Reaminteşte că vorbeşte în necunoştinţă de cauză în privinţa acestui spectacol, apoi îi aminteşte lui C că orice fel de ficţiune, din cele amintite de ea, se adresează unui public. Care public, dacă vede “bazat pe fapte reale”, o să uite pe loc că “asistă la o ficţiune”, şi o să ia personajele şi întâmplările drept cele reale. Şi-atunci…?
A revine: şi-atunci, lăsaţi ororile astea pentru ştirile de la ora 5, şi gata!
C stă, se gândeşte. Şi reia: da, ori de câte ori punem plăcuţa cu “bazat pe fapte reale”, inducem un anume fel de a vedea, care nu mai are nimic de a face cu arta. Şi e păcat. Dar, hai să analizăm “Spovedanie la Tanacu” de parcă ar fi un documentar, da? Un documentar care, întâmplător, are şi o intrigă.
B: Păi asta te invitam să faci din prima.
C: Perfect. Aşa suntem noi, ăştia din Ardeal, înţelegem mai greu. Ca documentar, are meritul de a reconstitui atmosfera unui sat care se confruntă cu lipsuri cumplite şi ignoranţă cât cuprinde. Ţi-l aduce în faţă, viu, aşa cum ţi-l aminteşti, dacă ai apucat să vizitezi vreodată astfel de locuri.
Tot ca documentar, are meritul de a creiona o imagine foarte lucidă a popimii. Cu toţi materialiştii, fanaticii, fixiştii, tipicarii, intriganţii care o împânzesc.
Tot ca documentar, îmi prezintă drama copiilor crescuţi la orfelinat, şi a tuturor umilinţelor pe care aceştia le îndură. Şi a luptei lor pentru supravieţuire. Atâtea poveşti care se întreţes – şi fiecare e un sâmbure dramatic în sine. Nu mai ai de construit un fals patetism, deoarece tensiunea cea mai autentică e acolo – se naşte şi se alimentează singură.
Şi aici e al patrulea – şi supremul argument în favoarea acestui gen de spectacol. Să nu uităm că spectacolul e, prin definiţie, oglindă a vieţii. Iar în momentul în care oglindeşti viaţa de atât de aproape, obţii ceva cu atât mai covârşitor. Adevărul asumat ca atare înseamnă putere.
A: Foarte tare, păi atunci unde mai e arta? Orice ştire senzaţională de la ora cinci poate deveni viitoarea capodoperă de pe un afiş?
C: Arta constă tocmai în echilibrul subtil cu care sunt reconstruite şi redate aceste adevăruri. În accente care par insignifiante – dacă le iei în sine, dar care, prin combinaţie, conferă complexitate. În dozaj.
În acest moment, apăru un cunoscut comun, şi ai noştri uitară despre ce discutau…

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

No Responses

  1. arta, da. mda. într-o vreme eram foarte atras de o teorie politică (nu reuşeam deloc să-mi găsesc o oglindă politică potrivită!), care teorie se numea “libertarianism”. nu dezvolt ideea, subliniez doar un slogan desprins de la libertarieni: e permis orice, mai puţin să furi şi să ucizi, pentru că în rest, totul se autoreglează în societate.
    extrapolând, pentru că-mi dau voie să extrapolez, mai ales pe blogul tău 🙂 , extrapolând, aşadar, în artă e permis orice, mai puţin să ucizi.
    se cuvine o expunere seacă, o faci pe-aia, se cuvine o expunere pamfletardă, o faci pe-aia. şi aşa, arta te restrânge extrem de mult prin tot soiul de canoane inerente aşa că, măcar remixu’ să-l faci după cum crezi că dă mai bine pentru exprimarea ideii ics.
    asta, în ipoteza că arta merită o idee ics care să fie transmisă, pentru că există şi opinia contrară…

  2. arta nu te restrânge la nimic, cornule. arta te eliberează. în măsura în care o laşi şi tu pe ea liberă în tine, şi nu vă futeţi unul pe alta cu prostii de genul: azi o să scriu atât sau azi o să…

    o să scrii fix cât vrea ea şi fix cât are ea de gând să se lase scrisă. în rest, sănătate şi virtute. 😛

    şi mă bucur dacă blogul meu are renume de “loc de extrapolat”. 😀

  3. nu mă refeream la restrângerea de care vorbeai, nu! simplificând la extrem, un subiect anume, generează nişte personaje, iar personajele necesită o oarecare coerenţă : la asta mă refeream când vorbeam de constrângeri.
    te apuci să scrii un text – păi, după aia, trebuie să tot lucrezi la el după ce “fiorul” s-a dus, pentru ca respectivul text să capete valenţe suplimentare, să fie mai explicit, sau mai abscons, mă rog, să iasă cât mai aproape de ceea ce ţi-ai imaginat, dar în acelaşi timp să fie inteligibil pentru cetitoriu. câteodată mă gândesc că un text nu trebuie să fie decât acel filtru perfect acordat scopului care l-a generat (mânca-ţi-aş, ce-am dat-o p’asta!!!), deci: să fie un filtru cât mai “eliberat” de intenţiile autorului, al cărui rol se rezumă doar la “dactilografierea” ideii în esenţa ei…
    băh, tată, iartă-mă da’ n-am găsit cuvinte mai clare! 🙂

  4. De ce, ai senzaţia că n-o să le comprendez pe astea mai ambigue?

    —–

    Vorbeşti cu un om care a tradus recent din New Weird, deci… nimic din ce e weird nu mi-e străin. 🙂

    Şi mai vorbeşti cu un om fidel, în care fiorul… no, nu pot spune că e constant, dar renaşte periodic. Pe măsură ce valenţele de care zici se fac ciorchini – cum văd că se întâmplă ceva – îmi regăsesc frenezia şi avântul.

    Cum mi se mai revelează o nouă formă a unui text insuficient conturat – şi vorbesc de textele mele literare – scriu ca nebuna, sunt fericită, râd, plâng, dau fuga la supermarket şi îi cumpăr cea mai delicioasă conservă lui Pulică. Deci, fiorul reizbucneşte de cinci ori mai intens. Ca în dragostea adevărată. 😀

    Şi de fapt, plăcerea de a scrie e plăcerea revelaţiilor succesive – în timp ce creaţia finită îşi petrece liniştită – sau mai puţin liniştită – perioada de gestaţie în tine. 🙂

    —–

    hai că ţi-am răspuns cu aceeaşi monedă. 😛

  5. o smochina says:

    Daca arta ne elibereaza si nu restrange sau constrange atunci inseamna ca tot ce e in mine, odata eliberat, e arta. Totul poate fi arta. Dar nu totul e arta. Uneori arta se naste si din lucruri pe care nu le arati, aschiile ramase dupa ce cioplesti. E cam greu sa definesti “arta”. Pana la urma, cu cat cineva intelege mai mult din ea cu atat da o definitie mai larga si mai ambigua. Eu reduc arta la o forma de prezentare si la un produs final in mintea artistului inainte sa inceapa treaba. Aici(sau de pe aici) am auzit de cum ceva poate fi privit din mai multe pcte de vedere(implicit contrare), din mai multe perspective(unele reale si traite altele mai putin traite). In plus, ambiguitati exista si in a defini ce intelegem dintr-un documentar. Termenul pare larg in contextul asta. Adica se prezinta o perspectiva vazuta de jurnalisti, de politie, de cine? Exista totusi documentare carora li se atribuie si termenul de arta. Pentru mine, un documentar nu e opusul unei manifestari artistice. Asa cum spunea C, in povestea respectiva exista deja suficient dramatism. Doar ca privind lucrurile asa nu mai avem un artist creator. Adica artistul e Doamne-Doamne sau viata. Asta inseamna ca orice frantura din fiecare moment al vietii noastre poate fi privit obiectiv si pus in scena atat timp cat are o anumita doza de dramatism(si de cele mai multe ori o are). Nu cred ca e o treaba neaparat imorala din moment ce frantura respectiva si-a avut oricum premiera. Si oricum, acel ceva ce ispira genul de artist “creator” exista deja. Sa nu punem un nume, un chip? Exista deja la stirile de la ora 5(sau 7). Sa nu vorbim despre? Eu zic ca e mai trist sa apari la stiri decat sa fi jucat pe o scena. Publicul e mai restrans si are o reactie. Imoral e sa nu recunosti ca stand si privind stirile referitoare la ce s-a intamplat nu ai avut o reactie. Oamenii aia au fost judecati si despicati din fotoliu, in fata televizorului.
    Revenind la ce ma doare pe mine. Cred ca poate fi totusi frustrant pentru un artist sa considere ca tot ce poate fi creat a fost creat deja. Adica toate datele care au facut documentarul, toate adunate la un loc, s-ar putea sa nasca ceva ce merita pus in scena. Atunci arta inseamna sa aduni si sa spui tot ce a fost spus pana acum. Nu stiu de ce, dar pentru mine un artist stie cum o sa-i arate munca inainte sa o inceapa pentru ca o are in minte, stie exact ce vrea sa faca. Trebuie doar sa gaseasca o cale.
    Si aici arta incepe sa se franga. Ce e arta? Calea sau produsul final(sau amandoua). Uneori, e calea pentru ca prin cale poti sa lansezi o lumina mai puternica, sa dai nuante care contureaza produsul final. In cazul asta, calea era batucita deja si produsul final nu era o surpriza pentru nimeni. Cred… Adica nu am vazut piesa-documentar asa ca ma iau doar de ce e scris in postare.
    Sunt putin deacord si cu A intr-un fel. Daca e caz real nu il poti trata ca pe o fictiune. Nu cred ca acel crampei de viata inceteaza sa mai fie. E privit altfel, dar nu inceteaza sa mai fie(si il realul consumat). Cazul real nu poate fi tratat ca o fictiune(bine, asta doar in cazul in care nu luam in cosiderare un lucru adevarat dar mult prea greu de bagat in discutie, faptul ca ceea ce noi numim real e doar un acord colectiv intre ce putem sa percepem si ce gandim dupa ce-l inregistram; ce noi inregistram e dictat intr-o oarecare masura si de modul in care e prezentat, de presa in prima faza). Ce naste poate fi tratat ca o fictiune. Cazul real e trait si consumat, terminat in realitatea trecutului. Ceea ce naste prezentul lui nu e realitatea cazului. Cazul real nu poate fi pus in scena cu adevarat. E in “scena” vietii atat timp cat creatorul nu e posesor de identitate. Si atunci cat de fidela poate fi oglindirea? Puterea adevarului asumat nu o are nimeni. Poate doar cei care au trait adevarul ala. Imaginea din oglinda nu e reala.
    Nu pot sa spun ca e “bazat pe fapte reale”. E bazat pe date reale.

  6. Să ştii că am făcut un efort serios la ora asta să citesc acest comentariu laconic 😛

    Am o obiecţie – NU ai produsul final în cap. Dacă l-ai avea, treaba ar fi puţă de furnică. În cap ai la început cam ceea ce vrei – şi nici aia foarte clar.

    Apoi începi să te gândeşti mai bine la ceea ce vrei – şi la ceea ce nu vrei! – şi ţi se clarifică treptat. Şi într-o bună zi descoperi că ştii ce vrei.

    Buooon! Acum se pune problema cum ajungi până acolo. Trasezi o potecă dreaptă, ţinând cont de formele de relief ale drumului până acolo. Asta ar fi schiţa 1 – cea mai banală.

    Apoi, te uiţi pe calea trasată de tine şi nu îţi place. O zi, îţi dai seama că acolo, ar mai putea fi şi… Apoi, din chestia asta, se nasc încă nişte chestii. Care se pot regăsi într-o altă formă încă undeva.

    În momentul ăsta, chestia deja te obsedează rău de tot, şi te şi enervează – nu ai chef de ea, nu îţi mai place, ţi se pare penibilă, idioată, cretină, dobitoacă.

    Apoi, cum mergi pe stradă, vezi o baltă de o formă ciudată sau îţi picură apă în cap dintr-un paratrăsnet şi asta îţi luminează viaţa. Îţi dai seama CE TREBUIE.

    Apoi iar te blochezi, iar freci duda, iar nimic.

    Apoi se uită unu’ la tine pe stradă într-un fel care te duce cu gândul la ceva, care… pfooooa! Ştii tot!

    Etc., etc., etc.

    Ţie chestia asta ţi se pare “o cale pe care o ştii deja”? 😀 😀

  7. Băi, şi vă rog io frumos o chestie pe ăştia cu comentarii lungi.

    Aveţi pietate de un biet cetitor prost ca mine, şi faceţi-vă milă şi pomană cu nişte paragrafe. Că de-aia or fost ele inventate pre lume. Mulţumesc.

  8. o smochina says:

    🙂 Nu chiar, dar nu stiu de ce sunt sigura ca Brancusi avea totul in cap cand se apuca de treaba(poate e o fixatie). Si chiar daca nu exista produsul final calea e data chiar de “aia nu, aia da”. Si “aia nu, aia da” e in capul artistului. Poate ca nu constientizeaza calea. Dar faptul ca privirea aia ii spune ceva lui si numai lui, ca privirea aia il face sa fuga acasa, sa scoata pensula, dalta sau pixul inseamna ca el stie calea. Sau poate nu o stie, dar e singurul care o recunoaste atunci cand o vede sau o simte.
    Ca nu-i place la un moment dat se intampla nu numai in domeniul artei. Se intampla cam la orice munca individuala unde ai libertatea sa te invarti cum vrei pana uiti ce vrei si ai nevoie de o pauza sa clarifici situatia. Desi sunt indivizi pe care ii ajuta mai mult sa munceasca si mai mult pana au senzatia ca au reparat ce era de reparat. E ca si la motor. Nesigur pe ce nu faci bine(ti se pare ca suna dubios cand dai cheie), te enervezi si desfaci tot motorul. Il pui la loc si suna altfel. Sau schimbi o piesa si o alta pana te enervezi si lasi totul balta ca motorul tau arata ca un sifonier. Ori te bucuri ca ai reusit sa fi original construind motorul sifonier cu aplicatie practica urmand o cale aproape instinctuala, ori te intorci la ultima forma acceptata ceea ce inseamna ca ai o forma in cap si nu te lasi pana nu seamana si suna si merge ca aia din capul tau.
    Si poate am gresit cand am spus ca ii stie forma finala gandindu-ma la arta in intregime si particularizand usor in favoarea sculpturii, picturii si uneori chiar si a literaturii. Sau poate ca cei care au o forma finala in cap se lovesc si de mai multe obstacole decat cei care au o cale clara(nu neaparat constientizata). Poate ca forma aia finala e imposibil de creat si cea mai fidela imagine a ei va fi si cea mai reusita. Doar ca oricat de reusita ar fi nu e ceea ce avea in cap. Cred ca de asta cei mai multi artisti care stiu ce vor sa faca nu sunt pe deplin multumiti de produsul final.
    Ma cioplesc putin. Ca artist, nu te lasi(sau nu lasi lucrurile balta) pentru ca exista pasiune in ceea ce faci indiferent de forma finala sau calea aleasa. 🙂 Mie asta imi sugereaza raspunsul de mai sus.

    O! Joaca Ramona Dumitrean in piesa asta.

  9. o smochina says:

    Au! Am vazut prea tarziu raspunsul cu paragrafele.
    Daca as putea sa-mi spun parerea in mai putine cuvinte as fi prima care s-ar simti usurata. Asa risc sa intru in vreo categorie de belea virtuala.

  10. Câte schiţe fac şi pictorii-sculptorii etc., până se hotărăsc la nişte chestii? O mulţime.

    Iar povestea de mai sus nu sugerează pasiune, ci căutări.

  11. racusoara says:

    Uite un argument in favoarea faptului ca depinde de la caz la caz daca realitatea poate fi folosita drept arta: bun, daca povestea vietii unei persoane/personalitati gen Picasso, Joyce etc (si nu neaparat celebru, macar interesant…)este povestita intr-o carte/film, scopul fiind de a transforma o biografie extraordinara intr-o opera de arta, mi se pare ok.

    Dar, de exemplu, cartea lui Cezar Paul Badescu, “Luminita, mon amour”, in care povesteste cu cele mai grotesti amanunte anii petrecuti langa sotia sa cat aceasta suferea de tulburari psihice, trivializand fiecare amanunt, pentru ca la final sa povesteasca, plin de resentimente, cum femeia in cauza s-a insanatosit si l-a parasit, mi se pare o simpla vendeta personala. Si cred ca o astfel de poveste (reala de altfel…) ar fi trebuit sa ramana in acea zona de siguranta impartita de doi soti (chiar daca mariajul s-a destramat), nu ar fi trebuit sa constituie o razbunare pentru acela dintre ei care are acces mai usor la condei si tipar si material de disecat pentru prietenii si cunoscutii familiei. Aici, in numele artei, s-a petrecut un lucru uratel, care n-ar fi trebuit sa se intample si anume nu cred ca arta trebuie folosita pentru a defaima public persoane pe care odata le-ai iubit pentru simplul fapt ca nu mai au nevoie de tine…

  12. răcuşoara: una la mână: nu înţeleg de ce destinul unui VIP e ok de pus în scenă-peliculă, pentru că e un VIP, iar destinul unui talpa-ţării e neinteresant, pentru că un talpa-ţării nu e un VIP. Mi se pare o perspectivă un pic snoabă.

    Două la mână: “Luminiţa, mon amour” e un roman excelent. Scris cu onestitate, umor, şi cu o mare artă a suspansului. De unde ştii tu că vorbeşte de viaţa omului? Eu, care nu sunt la curent cu bârfele, nu cunosc viaţa nimănui, şi am avut plăcerea de a citi această carte ca pe un roman genial.

    Sau poate şi “Privighetoarea şi trandafirul” de Oscar Wilde e o defăimare publică?

  13. racusoara says:

    Cand am dat exemplele, am mentionat clar “persoane/personalitati” si “nu neaparat celebru, macar interesant”, deci nu am sustinut nicaieri ca trebuie sa se acorde alt statut VIP-urilor. Numai ca mi-au fost mai la indemana pe moment numele acestor celebritati decat ale unor persoane mai putin cunoscute ale caror vieti au fost transformate in arta. Pot da exemple, daca este nevoie, dar numele trebuie sa le caut, pentru ca nu mi le amintesc.

    In al doilea rand, nu am contestat nicaieri faptul ca a fost bine scrisa cartea. Am contestat intentiile cu care, dupa parerea mea, a fost scrisa. Stiu ca vorbeste de viata omului pentru ca sunt la curent cu aceste detalii biografice ale sale. De aceea, stiu ca daca as avea problemele pe care le-a avut sotia sa, as vrea sa stiu ca sotul meu, in care am incredere, nu le va face publice. Eu nu am discutat aici despre cum priveste cititorul inocent cartea, care altfel nu e rea (nu stiu daca as numi-o chiar geniala, dar e vorba de criteriile fiecaruia). Ci de legitimitatea si bunul gust al gestului de a pune pe tapet problemele altcuiva, cu riscul de a umili acea persoana in fata tuturor prietenilor comuni si a fiului care, mai devreme sau mai tarziu, va creste si va citi cartea. Ba mai mult, nu numai cu acest risc, ci si cu aceasta intentie.

    Aici cred ca arta ar trebui sa se departeze mai mult de la realitate si sa se apropie de fictiune. Pentru ca un scriitor bun poate descrie verosimil si situatii imaginate, nu trebuie sa recurga peste tot la propria biografie, indiferent de cei peste care trebuie sa calce.

  14. “Intenţiile, după părerea mea, cu care au fost scrise”

    Şi ţi se pare foarte în regulă, câtă vreme nu ai fost în vizită în mintea unui om, să îi atribui intenţii?

    Poate acele întâmplări – mai cu seamă dacă sunt trăite – sunt de natură să-l impresioneze pe subiect în aşa fel, încât să-i inspire un roman. Mie, citindu-l, nu mi s-a părut că ar denigra pe absolut nimeni. Nu mi s-a părut că ar crea o imagine deformată a nimănui – pur şi simplu, e o poveste care prezintă fapte, cât se poate de obiectiv.

    Iar dacă mie mi s-ar fi întâmplat în realitate astfel de fapte – recunosc că aş fi scris un roman de o mie de ori mai acid. Chiar cu riscul de a călca pe cadavre – de vreme ce partea opusă nu a avut nici o jenă să calce peste cadavrul meu. Nu?

  15. racusoara says:

    Cred ca fiecare dintre noi, in fiecare zi, atribuim intentii, atitudini, mentalitati celor cu care intram in contact intr-un fel sau altul. Altfel, nu am reusi sa relationam sau sa ne creem opinii despre nimeni si nimic. Poate le atribuim corect, poate le atribuim gresit, dar oricum o facem…

    Repet, nu sustin ca ce am afirmat sunt adevaruri universal valabile, ci o opinie personala, bazata pe propria interpretare a romanului. Mi se pare absolut normal ca doua persoane diferite care citesc acelasi text sa aiba impresii diferite, de aici ideea foarte utila de “agree to disagree”. Nu cred ca exista creatie fata de care sa existe unanimitate si nu cred ca acest lucru trebuie sa creeze divergente.

    Eu nu sunt o fire mai interiorizata si nici nu-mi sta in fire sa fac rau altora in mod voit(uneori regret aceasta trasatura, dar asta e…), asa ca probabil ca nu as scrie niciodata ceva ce stiu ca ar afecta in mod direct o persoana la care am tinut candva, indiferent ce mi-ar fi facut. Cred ca e din credinta ca two wrongs don’t make a right… Din nou insa, asta tine de cine sunt eu si de propriile idei despre lume si viata. Stiu ca nu este exact o mentalitate de winner, dar deh…

  16. Sau poate ne lăsăm influenţaţi de ceea ce citim-auzim în legătură cu un subiect, în loc să citim cartea în sine, pur şi simplu 😛

    Eu nu tratez dialogul cu tine ca pe o dispută – poate am un mod mai tranşant de a-mi expune ideile, dar ăsta e felul meu de a scrie, ce să fac?

    Sincer: povestea respectivă nu a făcut turul ştirilor de la ora 5. Era o poveste pe care o ştiau doar cei în cauză şi încă vreo trei.

    Cine s-a dat de gol la modul penibil, nu a fost autorul – care a învăluit povestea în suficiente date fictive – ci ăia încă vreo trei, care au sesizat că e rost de scandal şi au început să urle.

  17. racusoara says:

    “Cine s-a dat de gol la modul penibil, nu a fost autorul – care a învăluit povestea în suficiente date fictive – ci ăia încă vreo trei, care au sesizat că e rost de scandal şi au început să urle.”

    Tot ce se poate…Eu marturisesc ca am si o hipersensibilitate in legatura cu subiectul, avand si eu o ruda care a scris despre lucruri intime din familie, lucru care m-a deranjat, asa ca probabil ca am reactionat si putin instinctiv la carte :P. E drept ca daca n-as fi stiut povestea, probabil ca nu m-ar fi deranjat si as fi privit cartea altfel…

  18. ok, sunt cazuri diferite şi cred că trebuie tratate diferit. părerea mea.

    (şi a se remarca faptul că el nu a scris despre ele – nici învăluite în ficţiune – pe când erau o familie, ci după ce nu au mai fost.)

  19. starlete says:

    @impricinatul de om, mai exista si alte fapte penale: vatamarea corporala, viol-ul, abuzul de incredere, bancruta frauduloasa, mita, talharia, tulburarea de posesie, etc. Oare ce ar fi daca le-ar comite toti. Ai fi mai linistit ?
    Sunt multe fapte reprobabile.

    Acum teatrul si filmul, nu ar trebui sa fie ceva banal. De exemplu:
    Scena 1
    3 actori la 3 tarabe
    2 actori se fac ca vor a cumpara:
    Cat sunt pepeni galbeni ? 2 lei noi
    Da-mi pepeni rosi, ca este mai ieftin : 1.5 lei noi
    Dar visine n’ai :8 lei
    Scump, domnule, scump, dincolo era mai ieftin !
    daca te duci in piata si dai bani pe fructe si legume, nu iti mai ramane bani si pentru oferta Altex !

    Scena 2:
    3 actori la 3 tarabe:
    a venit toamna hai sa luam struguri

    etc si uite prima piesa de teatru reality show Bucur Obor piata agroalimentara !

  20. starlete, eşti absolut demenţial. 😀 😀 😀 😀 😀

  21. Bila says:

    Am văzut şi eu spectacolul. A fost într-adevar ceva nou în raport cu ce mai văzuse până atunci umilul meu ochi în materie de teatru.
    Referitor la discuţia lui A, B şi C despre acest spectacol, permite-mi, te rog, să mă notez cu X şi să împărtăşesc, după „Spovedanie la Tanacu”, şi eu nişte păreri la vărsat.
    Nu cred că natura subiectului (realitate sau ficţiune) ar trebui să dicteze valoarea artistică a unei piese de teatru. Un caz real poate periclita integritatea morală a unui individ sau sensul unei idei în aceeasi măsură în care şi un caz fictiv o poate face. Poţi imagina scenarii sau personaje care ar putea cauza mult mai mult rău decât o întâmplare adevărată. Dar asta deja nu mai teatru. E televiziune sau presă de scandal. Arta ar trebui să dezmorţească simţuri, să elibereze şi mai puţin să stârnească reacţii. Poate că dorinţa regizorului de a stârni reacţii este unul din elementele neconvenţionale.
    În cazul de la Tanacu mijloacele de informare în masă au avut grijă să întoarcă pe toate părţile personajele reale cu mult înainte ca acest spectacol să fie pus în scenă, să fi zis că tratarea subiectului ar mai putea fi imorală. Iar temele sunt îndeajuns de cotidiene şi de evidente pentru a mai putea oripila pe cineva.
    Cât despre latura documentară a spectacolului, cred că a jucat rolul de a ţine subiectul şi controversele născute de el ancorate în real, fără a căuta să prezinte utopii sau cine ştie ce idei nemuritoare.
    M-a amuzat indignarea unui domn mai în vârstă, trecut de toate tinereţile, care, la discuţia purtată de regizor şi actori cu publicul, imediat după încheierea reprezentaţiei, nu înţelegea prezenţa retroproiectorului ce difuza în timpul piesei frânturi din interviurile cu personajele autentice. “Ce, suntem la cinematograf?”. Fiecare întelege cât poate. Inclusiv eu.

  22. Bila: în primul rând, ai o bilă albă pentru o calitate pe care o admir la oameni: să comenteze serios subiectele serioase, şi cu umor subiectele umoristice.

    În al doilea rând: partea frumoasă a fost chiar echidistanţa cu care regizorul a tratat povestea. Mica marjă de dreptate pe care a acordat-o fiecărui personaj.
    În rest, remarcile tale mi se par foarte juste.

  23. Cri says:

    “Cazul Tanacu” – o parere care are ca sursa doar cateva franturi de fraze ce’au putu razbate printre usi intredeschise si articolul Lorenei.Sunt cam in situatia lui B.
    Subscriu la argumentul lui C “spectacolul e, prin definiţie, oglindă a vieţii. Iar în momentul în care oglindeşti viaţa de atât de aproape, obţii ceva cu atât mai covârşitor. Adevărul asumat ca atare înseamnă putere”,dar n’as face concesia de a incadra spectacolul in documentar,sau in numai stiu ce categorie,as incepe sa’l limitez(banuiesc,ideea a fost de a da o sansa discutiei),nu,l’as lua ca o viziune(parere) si mi’as formula si eu parerea.
    Arta(complicat de definit,ca si cei de la care a pornit – oamenii,poti defini omul in totalitatea lui???)
    Arta nu,nu,nu limiteaza,aduce’n fata diversitatea(e poate argumentul suprem al existentei ei).Te face sa te gandesti si la altceva,si la un altfel,si la un altcum,iar in momentul in care’ai inceput sa gandesti numai exista limite.
    Racusoara in treaba cu acea carte scrisa de Cezar Paul Badescu,intr’adevar e o problema daca sa vorbeasca un artist despre lucruri considerate intime care’i implica si pe altii.Dar vine si intrebarea despre ce ar putea sa vorbeasca cel mai profund un artist daca nu decat despre ceva in care a fost implicat cu adevarat.Arta cred ca are valoare cu cat vine din profunzimea unui om,si se doreste sa ajunga in profunzimea unui alt om.Nu neg ca intr’o prima faza,m’as ofusca sa ma trezesc din pat direct intr’o carte(cum afara e vara,iti dai seama),dar urmatorul pas ar fi sa caut sa’nteleg cat mai exact ceea ce a scris si sa accept ca asa a gasit de cuviinta sa se manifesta acel om numit artist,si cred c’as prefera asa,decat sa’l vad frustrat.

  24. Ce îmi place! 😀 😀 😀

    Cornu are dreptate, chiar că ăsta e blog de extrapolat. 😛

    Singurul blog din lume unde postarea analizează Spovedanie la Tanacu, iar comentariile pe CPB.

    Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie mi se pare genial. 😀

  25. Cri says:

    Ce dusa sunt uneori CPB(Cezar Paul Badescu),tiuuuu,piuuu,mi’a cazut si mie moneda, :”> =))

  26. arta aceasta a realitatiii inconjuratoare este desgustatoare si apetisanta din exact acelasi motiv: este foarte aproape de noi, aproape palpabila. ne place “groaza” pe care o descrie pentru ca o intelegem empatic, dar am vrea totusi sa nu ne atinga in vreun fel ca p scarbosenie de care te feresti si cu privirea, sa nu-ti raneasca retina

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this:
Advertisment ad adsense adlogger