Frică mi-e că mor ca mâine

“Şi de-o fi la moartea mea / Să-mi chemaţi ibovnica / Să-mi ţină lumânarea”

-Ai venit până la urmă.
Sosirea ei îi dădu putere. Puterea să-şi ridice capul şi s-o privească. Lung, înfometat, însetat, înviorat. S-o devoreze din pupile. Să-i pătrundă prin piele, prin pori, printre oase.
Femeia intră puţin stânjenită. Fixa cu încăpăţânare un punct fix undeva, dincolo de el. Nu voia să-i întâlnească privirea; îi era deja prea mult s-o intuiască.
-Nu prea înţeleg de ce ai vrut neapărat să mă vezi, în fond nu ne-am vorbit de ani de zile şi…
-Ia mai taci, fă!

Era acel ton vechi, familiar, în şoaptă; aşa îi spunea de câte ori băteau vecinii în ţeavă, pentru că ea ţipa la fiecare penetrare de parcă ar fi futut-o de fiecare dată cu o pulă nouă, mai mare şi mai groasă. De fapt, se putea s-o fi futut de fiecare dată cu o pulă nouă, pentru că fiecare ţipăt al ei îl făcea să se simtă cu jumătate de deget mai mare. Sau poate era doar ea, care se strâmta şi pulsa orgasmic. În fine, era misterul iubirii perfecte.
Ştia că o să moară în scurt timp. Omul simte lucrurile astea. De aceea insistase, pusese prieteni ai lui, prieteni ai ei, străini, ba chiar duşmani să se roage de ea să vină. Interesant, când un duşman ştie că mai ai câteva zile de trăit, devine brusc foarte cooperant şi amabil. Dacă ar fi fost aşa şi în timpul vieţii tale, poate aţi fi fost chiar prieteni, aţi fi băut beri împreună şi aţi fi jucat fotbal duminica. Pe PlayStation.
Femeia e o creatură a naibii de rea şi de ciudoasă când e rănită în orgoliu; nu doar că le dăduse flit tuturor, îi şi trimisese o carte poştală cu “Ce frumos, se pare că te-au ajuns înjurăturile mele!” Carte poştală care îi grăbise lui sfârşitul cu vreo două luni, pentru că tumoarea extirpată reapăruse pe neaşteptate şi atacase şi organele din jur. Era pe moarte. Era abandonul definitiv.
Şi în acea dimineaţă, îşi încercase norocul ultima oară. Îi dăduse un ultim SMS: “Vino.”
Şi venise.
Acum stătea în cadrul uşii. Între ei se aflau o mie de nopţi de futut fără început şi fără sfârşit, o mie de conflicte mocnite şi, desigur, moartea.
-De ce n-ai venit mai devreme? o interogă el cât de tăios îl ţinură balamalele măcinate de boală.
-Pentru că am avut treabă. Ce, tu n-aveai treabă când am avut eu nevoie de tine? ripostă ea, cu o ranchiună proaspăt redeschisă de noul reproş.
-Ba da, cedă el şi se lăsă greu, obosit, cu capul pe pernă.
-Acum că m-ai văzut, pot să plec? întrebă ea din cadrul uşii.
-Sigur, închise el ochii.

Auzi uşa închizându-se încet, fără zgomot. Şi se pregăti să moară în pace.
Apoi, simţi o mână pe pulă. Îl traversă un fior imposibil de descris, de parcă trupul lui ar fi fost o plajă sărutată de ultimul val al unei mări ce dispărea.
-Dragostea mea, murmură.
-Ia mai taci, bă.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

2 Responses

  1. George says:

    esti foarte tare. pentr-o clipa, mi-am vazut moartea cu ochii. 😛

  2. Joker says:

    Pe rand, Moartea cea Mica, apoi Moartea cea Mare 🙂

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: