După cum bine ştiau fanii rockului, că pe restul lumii nu interesează, ACDC erau în plin turneu când vocalul lor Brian Johnson s-a îmbolnăvit grav şi a trebuit să întrerupă orice prestaţie live.
Pretty shitty situation, cum ar veni, dar trupa a găsit o soluţie, pe Axl Rose de la Guns N’ Roses.
Şi toată rockerimea din lista mea: “Oh, vai, coae, ce idee, ce aberaţie.”
Nu înţelesesem exact de ce. În fond, soliştii rock, exact ca cei de clasic, au range-ul vocal înalt (echivalentul tenorului), range-ul vocal mediu (echivalentul baritonului) şi range-ul vocal grav (echivalentul basului).
Şi să ascultăm strict din acest punct de vedere piese ACDC şi Guns.
Tenor, da? Bun. Ia să-l ascultăm pe Axl, strict din acest punct de vedere. Ignoraţi intro-ul vorbit şi ascultaţi strict beltingul.
Având în vedere că range-ul vocal este apropiat, eu nu vedeam problema neam.
Că “hai, coaie, diferenţe culturale, blabla”.
Nu te urci pe scenă să etalezi cultură, te urci pe scenă să cânţi, în acest caz.
Că “hai, coaie, sunt subspecii diferite de rock”.
Faptul că X cântă de preferinţă o chestie nu înseamnă că X ştie să cânte DOAR acea chestie. Înseamnă doar că asta preferă să cânte. Atât.
Mă rog, am explicat până am obosit, dar mai bine te caci în sus şi speri să nu-ţi cadă-n freză decât să cauţi să convingi rockeri de o idee simplă.
Şi s-au întâmplat primele concerte ACDC cu Axl Rose, în Lisabona, pe 7 mai, şi în Sevilla, pe 10. Şi au apărut şi înregistrările pe youtube. Care sună aşa:
Nu e doar faptul că Axl acoperă perfect partitura. Că e pe ambitus, like a boss. Că nu ratează o notă. Că sună ca un zeu al acutelor.
Mai e ceva.
Mai e faptul că Axl are personalitate artistică. Interpretare originală. Cumva reumple piesa asta veche de energia demonică pe care o are din scriitură.
Că un cântec, de orice gen ar fi el, e mai mult decât o adunătură de note. Un cântec bun e o stare, un cântec bun e un val de energie, e un mănunchi de emoţii şi, dacă e un cântec de geniu, e o poveste.
Iar Axl are, şi asta îl face unic ca vocalist, aptitudinea şi forţa de a-ţi livra povestea cântecului.
Când livra Brian Johnson “Highway to Hell”, vedeai un nene cu şapcă cântând un cântec mişto.
Când enunţă muzical Axl “I’m On a Highway to Hell”, chiar îl crezi. Se vede că a mai fost acolo.
Aşadar, din punctul meu de vedere, turneul ACDC cu Axl Rose e unul dintre cele mai frumoase lucruri care se întâmplă în ziua asta în muzică.
Suna bine, chiar eram curios de micul lor experiment. Intotdeauna o placere sa asculti monstrii sacrii distrandu-se si imbinand arta lor. Fain!
🙂