Omul ca teren de joacă

Gigi Căciuleanu e pentru dansul românesc ceea ce e Angela Gheorghiu pentru muzică; mai puţin aerele obositoare de primadonă. Fostul prim-solist al Operei Române a colindat, în mai multe decenii de carieră, toate continentele, şi a parcurs toate poziţiile prezente într-o companie de dans, de la interpret în companii prestigioase, ca aceea a Pinei Bausch, la cea de coregraf şi chiar manager al Baletului Naţional din Chile.

Se spune că dansul e profesie de tinereţe. De fapt, se şi aplică, pentru că Gigi e cea mai tânără persoană pe care o cunosc. Cert e că zilele astea, publicul îl poate vedea pe Artist nu doar prin prisma coregrafiilor sale, ci chiar în persoană, pe scenă, în nu unul, ci două spectacole, şi e o experienţă care nu trebuie ratată. Stabilit în străinătate, Gigi vine în ţară cu oarecare regularitate şi-şi programează mai multe reprezentaţii succesive cu ambele. Azi, duminică, 15 mai, îl puteţi vedea în “L’om dada”, începând cu ora 20.00, la sala Atelier a TNB. Când se întoarce data viitoare, merită să-l vedeţi şi în Un minut de dans, sau UF!, la Teatrul Mic.

Când era mic, Gigi era poreclit Zburătorul, pentru complexitatea elementelor tehnice pe care le executa, pentru modul în care sfida forţa gravitaţională şi pentru expresitatea scenică deosebit de suavă şi sensibilă, de pasăre în zbor. Acum, nu se mai azvârle în sărituri complicate; dar expresivitatea e tot acolo, ba mai mult, i s-a triplat. Tot ce face pe scenă abundă de graţie, delicateţe şi inefabil. Combinate cu un umor foarte personal, intelectual-bufonesc, care-l caracterizează şi în viaţa reală.

Un minut de dans sau UF! e deconstrucţia unui spectacol de dans. Vedem coregraful la lucru, căutând, sondând potenţialităţile mişcării şi pe acelea ale cuvântului ca generator de mişcare. Apoi sosesc, în haine de repetiţie, doi dansatori, Irina Ştefan şi Răzvan Stoian, şi muzicianul, Paul Ilea. Pe măsură ce dansul prinde contur şi culoare, indicaţiile maestrului devin infinit de pitoreşti şi fanteziste, cu referinţe culturale dintre cele mai neaşteptate, sursă interminabilă de umor şi inspiraţie.

Un minut de dans sau UF! e ca o vizită într-o sală de dans. Şi merită. Sunt două ore de muncă intensă care, la final, dau minutul de dans. O meditaţie la frumuseţea inefabilă şi atât de efemeră a acestei arte tributare momentului.

L’om dada, la care vă trimit azi,  e un spectacol cu o temă mult mai complexă şi mai curajoasă: un experiment dadaist, în litera şi spiritul lui Tristan Tzara, şi include fragmente, în română şi franceză amestecate (pe linia titlului) din Omul aproximativ al acestui autor.

Nu vă speriaţi de cuvântul “experiment”. Gigi e genul de persoană guvernată (şi) de o logică bine articulată şi experimentele lui au coerenţă şi cursivitate, nu-s acţiuni la nimereală, însăilate de dragul epatării. Deşi, paradoxal, dadaismul e mişcarea care anulează logica şi estetismul artei. Dar e nevoie de multă logică să redai cursiv şi cu sens anularea logicii.

E nevoie de mult simţ al structurii să recompui destructurarea.

Fragmente de text, fragmente de dans, fragmente muzicale intră în acest mixer dadaist, şi sonorităţile obţinute prin colaj sunt îmbibate de sensuri noi, sau de nonsensuri noi, pentru că sursele imaginaţiei sunt infinite şi, adeseori, cheia renaşterii e în însăşi fărâmiţare.

Alături de partenerul său de scenă, tânărul actor – dansator Lari Giorgescu, Gigi formează un duet de tip Pozzo – Lucky din Aşteptându-l pe Godot, chiar dacă funia din jurul gâtului lui Lari nu e vizibilă. E un raport de tip păpuşar – păpuşă. Sinuos, manipulativ pe alocuri, jucăuş pe alte alocuri.

Pe Lari l-am văzut în multe alte spectacole, şi e unul dintre cei mai talentaţi actori din generaţia tânără. Aici însă, are problema lui Natalie Portman din Black Swan. Îi iese perfect lebăda albă (controlul, precizia, execuţia impecabilă a unor elemente tehnice de mare dificultate), dar nu şi cea neagră (pierde, probabil concentrat pe corectitudinea execuţiei, accesul la nebunia dezlănţuită a momentelor şi la nivelul de joc propus de maestrul său).

Aş dori să închei cu un amănunt. (Pentru că am obiceiul, la spectacole, să mă uit la tot soiul de detalii mici.) Colaborarea dintre artişti de vârste diferite, parteneriatul dintre generaţii, e un lucru minunat. Nu doar pentru moştenire culturală. Ci şi pentru că nici un partener de scenă de vârsta ta, sau apropiată, nu va şti să pună mâna pe tine, să te susţină în zbor cu delicateţea infinită, aproape părintească, pe care am văzut-o ieri seară pe scenă. Lucru care nu era neapărat parte din conceptul spectacolului, dar e în mod cert parte din interacţiunea profesională.

Foto: Ziarul Metropolis.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Discover more from Trollywood

Subscribe now to keep reading and get access to the full archive.

Continue reading