Rockstar

Cristina Nemerovschi este prozatorul undergroundului. Scrisul ei e echivalentul rockului de garaj. Nimeni nu ştie să descrie artişti rebeli de nişă, adolescenţi ieşiţi din matcă, rockeri bătrâni şi demenţi, petrecăreţi profesionişti, pe scurt, viaţa de noapte, cum o face ea.
Romanul ei cel mai nou, Rockstar, se va lansa în iunie. Până atunci, iată, în exclusivitate, un fragment.

**

Mi-am aprins încă o țigară, întrebându-mă dacă ar trebui să fumez alte țigări aici, în țara asta străină, probabil că ar fi fost indicat, pentru o experiență completă, și tocmai mă gândeam oare care or fi mai bune, și dacă vânzătorii mi-ar putea explica treaba asta sau vor fi subiectivi, când am ridicat ochii spre femeia din fața mea.
Era minionă, cu sânii mari, strânși într-un hanorac mov, scurt. Purta o pereche de blugi aproape banali, tăiați în multe locuri, cu un lanț subțire atârnat de un buzunar. Bocanci military, cu talpa înaltă și multe catarame. Părul foarte înfoiat, mov aprins, un amestec de fixativ, spume, geluri, ca și cum abia de câteva ore venise de la o petrecere pentru care se aranjase cu grijă. Împingea un cărucior, în care se afla un copil mic, cu o față veselă, care râdea la mine și-mi întindea o mână.
Cred că știusem că e ea încă de pe la sâni. Sau, oricum, de la hanoracul mov.
Purta des mov în ultima vreme.
Prima chestie pe care am vrut să i-o spun n-a ieșit. Pur și simplu, am deschis gura să-i zic ceva asemănător cu un salut, dar n-a ieșit nimic, ci doar fumul pe care tocmai îl trăsesem din țigară. Lola a zâmbit și m-a ajutat:
— Hey, how’s it goin’?, a zis într-o engleză superbă, atât de a ei, cu accent irlandez, dar nu asta era neapărat important, ci felul în care mi-am dat seama cât de bine îi cunoșteam salutul, pentru că i-l auzisem în sute de interviuri pe care le ascultasem pe repeat, cât de bine îi recunoșteam timbrul ușor răgușit, expresia pe care fața ei o făcea în timp ce ți se adresa.
Era diferită de cum era pe scenă și în același timp nu era. De la depărtare ai fi putut presupune greșit că era o tipă ceva mai banală, dar de aproape era The Goddess, chiar și dacă ai fi fost unul dintre profanii care n-o ascultaseră niciodată și nu-i cunoșteau muzica.
Lola, Lola mea, Lola pe care o iubisem de când eram mic.
— Hello, i-am răspuns.
Mi-a zâmbit.
— I don’t know why you look so fuckin’ familiar. Like I fuckin’ saw you couple damn hours ago.
— You look like all my craziest and scariest nightmares, you are the most amazing and inspiring human being in the world, Lola, i-am răspuns, și pe urmă, imediat, mi-a trecut prin minte că a fost una dintre cele mai patetice și vag banale declarații pe care i le-aș fi putut face.
Căcat, pe vremea când aveam fantezii că aș putea-o întâlni într-o bună zi, avusesem în cap replici mai bune, chestii cu adevărat mișto pe care i le-aș fi spus în cazul în care clipa greu de imaginat în care ea ar fi stat în fața mea s-ar fi transformat în realitate. Dar Lola n-a părut să creadă că a fost patetic.
A zâmbit și mi-a întins mâna. Avea unghiile scurte, date cu o ojă de culoare indigo, care într-o anumită lumină părea neagră, și multe inele de argint pe fiecare deget. De-a lungul degetului arătător îi urca spre încheietura mâinii un tatuaj pe care i-l știam atât de bine, din fotografii. Live like you’re gonna die tomorrow. Un șarpe încolăcit în jurul cuvintelor.
(…)
— Welcome to the latest fuckin’ nightmare then, love!, a zis ea, scuturând din cap, în felul ăla inconfundabil.
I-am spus că am o trupă rock, că sunt fanul ei și că am venit tocmai de unde a înțărcat dracu’ iapa ca s-o întâlnesc. A zâmbit, dar n-a părut cine știe ce impresionată. Probabil că mulți oameni veneau din toate colțurile uitate de lume ca s-o vadă. Era obișnuită. Am plimbat împreună copilul din căruțul ei, și nu mă puteam opri din a mă gândi că suntem ca într-un film vechi și absurd, prin urmare genial, în care se întâmplă cele mai tâmpite chestii, dar nimeni nu se întreabă de ce. Am plimbat copilul în căruț, am fumat un joint și am râs. Era nepotul ei, copilul fiicei ei, adolescentă, care încă se afla la dezintoxicare, iar Lola trebuia să aibă grijă de borăcuț ca să nu i-l ia protecția copilului. Nu-i era prea greu, mi-a zis că se atașase de el, în plus avea cu cine să-l lase când avea repetiții, concerte sau înregistrări – toată echipa ei ajunsese să-l iubească. M-a amuzat că era mulatru.
A râs și Lola când s-a prins la ce mă uit, și a precizat că fiică-sa avea o pasiune pentru penisuri închise la culoare.
— 43, and already a grandma, a zis Lola, râzând. But it’s ok. A rockstar, a mother, an ex-junkie, a role model, a grandmother, a lover… it’s ok to be all these things, love, ya’ know. Human heart is fuckin’ infinite.
Am vrut să o îmbrățișez acolo, pe loc, deasupra căruțului din care îi orăcăia nepotul maroniu, dar n-am îndrăznit. Cumva, Lola, deși sensibilă, nu era genul care să se lase îmbrățișată cu ușurință.

***

Site Cristina Nemerovschi, aici. Dar îi puteţi scrie şi pe Facebook.
Pagină Rockstar, aici. Fiţi pe fază, zilele astea va apărea butonaşul de comandă.