Vreau să scrii despre. Şi despre. Şi despre. Cum adică de ce, că aşa vreau eu. Nu e un motiv suficient? Pentru că tu ai o datorie faţă de societate să scrii despre ce vrea societatea, iar eu sunt un membru al societăţii. Drept care, execută-te.
Ce, mă? Scrisul e muncă!? Du-te, bă, de aici. Scrisul e distracţie, uite ce frumos mă distrez eu când te frec la icre cu cam un milion de mesaje.
Apropo de asta:
Vreau să fii abordabil la orice oră din zi şi din noapte, când mi se pune mie pata să te frec la cap. Timpul tău mi se cuvine. Da, fără număr. Cum adică pe bază de ce? Că e obligaţia ta să aloci tuturor câte ore vor ei. Că şi tu ai treburile tale? Irelevante. Treaba ta principală sunt eu. Şi eu. Şi eu. Şi eu. Şi eu.
Vreau să pot mima liniştit că am o super prietenie personală cu tine, deşi nu m-ai văzut în viaţa ta, şi raportul real între noi e că numai tu îmi dai mie de citit amuzant aproape zilnic, iar eu nu îţi dau ţie nimic niciodată.
Şi dacă tot mimăm că avem o super prietenie personală, revin în scurt timp cu o listă de alte chestii pe care le-ai putea face pentru mine şi cu care să-mi fii de folos.
Ce nesimţit eşti, autorule, că nu-mi răspunzi prompt şi foarte drăguţ. Şi că nu execuţi tot ce-ţi zic eu aicea. Şi că ai tupeul să insinuezi că nu doreşti această conversaţie. Ce altă treabă ai? A, e irelevant că ai o viaţă. Viaţa ta sunt eu şi nevoile mele. Şi eu. Şi eu. Şi eu. Şi eu.
Şi nu în ultimul rând: e un abuz crunt să nu mai ai chef şi de a patra oră de pisălogeală nesolicitată. O să te bată Dumnezeu cu o măciucă noduroasă.
Sh*t They Say