House of The Dragon, 1 x 4

Nu pot să cred că suntem aproape de jumătate din primul sezon, şi nu pot să cred cât de tare m-a prins. Episodul al patrulea din House of The Dragon are toate intrigile, subtilităţile, manipulările, twisturile şi jocurile de putere care te trimit direct în sezoanele bune din Game of Thrones. În afară de bietul rege Viserys care se descompune sub ochii noştri şi nu ştie ce să mai facă să fie totul bine şi pentru regat, şi pentru familie – cam ca Ned Stark în primul sezon, semn că nici vietul Viserys nu va mai avea multe zile – nimeni nu e ceea ce pare, şi revelaţiile se ţin lanţ.

De exemplu, prinţesa Rhaenyra respinge peţitori pe bandă rulantă. Pentru că, după cum o spune chiar ea mai încolo, i se pare oribilă ideea de a sta închisă într-un castel şi a stoarce din sine moştenitori pe bandă rulantă. Lasă o impresie de inocenţă şi castitate convinsă.

Numai că, din momentul în care Daemon revine la curte, e toată un zâmbet, un flirt şi o provocare.

Daemon a terminat episodul trecut cu un triumf impresionant, l-a căsăpit pe tipul cu crabii, cu tot cu piraţii lui, şi a primit titlul de Rege al Mării Înguste. Titlul însă e o insinuare a ceea ce va urma, şi dacă nu vreţi spoilere, puteţi pleca acum. Dar vreţi spoilere, pentru că sunteţi nişte panarame mici şi nebunatice, drept care, staţi geană pe aici.

În loc de aroganţa la care ne aşteptam, Daemon vine extrem de cuminţit, tuns ca un băiat cuminte şi pregătit de o viaţă nouă, îşi donează coroana nou obţinută fratelui său, regele, şi arma crabfeederului pentru a fi adăugată la tron, care, fanii ştiu, e creat din săbii de duşmani înfrânţi, care poartă pică că n-au valoarea mea.

Numai că…

Regina Alicent e regină. S-a măritat cu cel mai puternic bărbat din Westeros, are la picioare palatul şi averea lui, şi doi copii frumoşi, putere nelimitată asupra supuşilor ei şi aparent, nu-şi poate dori mai mult.

Numai că, în realitate, zilele ei se scurg oblojind rănile din ce în ce mai răspândite şi mai grave ale soţului, căutând să calmeze pruncii care zbiară ca din gură de şarpe şi încasând miştouri ca acela al lui Viserys când, în încercarea de a fi gazdă bună, îl invită pe Daemon să-i arate tapiţeriile palatului. După cum i-o spune Rhaenyrei, într-un moment în care cele două au un moment de sinceritate şi apropiere, nu are nici bucurii, nici prieteni, şi în sufletul ei a rămas adolescenta măritată mult prea devreme cu un bărbat de care nu e atrasă şi obligată să producă moştenitori pe bandă rulantă. Doi în patru ani, şi în mod vizibil, Viserys caută să i-l bage în uter pe al treilea. Oricât de simpatic ar fi omul în rest, obsesia asta de a-şi ţine nevestele perpetuu gestante mă irită chiar şi pe mine, simplu spectator.

Când Rhaenyra şi Daemon se reîntâlnesc, ecranul e invadat de cupidoni, fluturaşi în stomac şi tabelul lui Mendeleev. Unchiul şi nepoţica, da, că aşa e la Targaryeni, cu incest, cu cutare. Şi prima soţie a lui Viserys e vară-sa, şi fiica lui Corlys, copiliţa care îi fusese propusă de nevastă iniţial e fiica altei verişoare, şi Laenor, potenţialul viitor soţ al Rhaenyrei, e fiul aceleiaşi verişoare. Asta înseamnă să-ţi iubeşti familia cu adevărat. (Glumăăă, gigele, nu te isteriza în comentarii. Da, incestul e întotdeauna o idee proastă.)

Pentru că Rhaenyra e vizibil plictisită de viaţa monotonă de prinţesă, Daemon îi trimite la lăsat de seară o traistă cu haine bărbăteşti şi o schiţă a pasajelor secrete. Şi exact ca Arya Stark în sezoanele bune din Game of Thrones, Rhaenyra se travesteşte – şi ce băiat frumos e Rhaenyra în hainele de gigel – şi pornesc împreună într-o noapte de aventuri, neprevăzut şi magie. Astfel, prinţesa află că, pe străzi, nimic nu se ia pur şi simplu şi totul se plăteşte, că gherţoii de rând o îmbrâncesc şi o înjură dacă se ciocneşte întâmplător de ei şi, cu o piesă de teatru stradal care parodiază viaţa la palat – alt callback la Game of Thrones şi la expediţiile celeilalte fete-băiat, Arya – află că de fapt poporul nu o place, că îi contestă statutul de moştenitoare a tronului şi o consideră slabă.

După aceea, Daemon o duce la bordelul din Flea Bottom, cartierul rău-famat, unde are loc o orgie în plină desfăşurare, în toate categoriile de pe p**hub: straight, gay, lesbian, câte trei, câte patru – şi face primul gest suspect. Îi scoate căciula de pe cap. Ceea ce pare un moment de pasiune se dezvăluie ulterior a fi intrigă bine gândită, pentru că reputaţia celei mai dorite virgine din regat menţinea atenţia peţitorilor, şi nimeni nu şi-ar dori o mireasă pângărită.

Ce bine că nu trăim în vremurile acelea, btw.

Ce îl surprinde şi pe el, şi pe noi, e intensitatea cu care Rhaenyra, pe care ajunsesem toţi să o credem o fetiţă cuminte şi pură, răspunde avansurilor lui şi pasiunea cu care aproape că îl f*** ea pe el.

Dar Daemon se opreşte brusc, ante portas. Că nu se mai simţea în control? Că l-a speriat cât de horny e de fapt nepoată-sa, pe care şi el, ca şi noi, o crezuse o inocentă cuminţică? Că voia să o păstreze pentru noaptea nunţii? Că l-a speriat conştientizarea bruscă a faptului că e dragoste, nu sport? Toate cele de mai sus coroborate, cu revizuiri şi adăugiri? Nu se ştie. Ideea e că o lasă neterminată, iar ea se întoarce singură la palat, hotărâtă să se termine cu orice preţ. Îl ia pe scutierul pe care l-a înnobilat, băiatul drăguţ care o păzeşte de episodul trecut, scoate de pe el vreo zece kilograme de armuri şi alte veşminte, până în punctul în care te întrebi dacă există un “el” sub toate ţoalele – şi îl călăreşte până îl dezmembrează.

Foarte, foarte hot şi sexy episod, by the way. Imaginile din bordel reamintesc de toate cadrele superbe şi hot pe când Oberyn Martell încă trăia în GOT şi se dezmăţa cu nevastă-sa, cu femei, cu bărbaţi şi toate genurile intermediare.

E un twist şi faptul, că, sedusă şi abandonată, virgina noastră nu se duce acasă să plângă-n pernă, ca orice fată cuminte dezamăgită în amor, ci se înfige în primul penis disponibil şi erect şi îşi primeşte orgasmul dorit.

Dar, desigur, e văzută în bordel cu unchiul, şi ciripitul de păsărele se aude până la Hightower, intrigantul, tatăl lui Alicent, care se duce prompt s-o pârască regelui, ca nou argument că nu e bună de moştenitoare.

Şi abia acum, Vyseris, care a fost un pămpălău timp de trei episoade şi jumătate, se umple de nervi, furie şi decide să facă ordine în regat. Îl exilează iar pe Daemon, ignorând cererea de căsătorie a acestuia. Da, după ce nu i-a tras-o şi a şi expus-o public, ăsta a avut o noapte lungă de beţie solitară, în care a decis că, de fapt, o vrea de nevastă. O informează pe Rhaenyra că se va mărita cu Laenor, fiul lui Corlys, şi e nonnegociabil, rog seriozitate. Iar pe intrigant îl scoate din funcţie şi îl zboară de la curte. Mai multă asertivitate în zece minute decât în patru ani de domnie şovăielnică şi nonconflictuală.

O nouă surpriză, pentru noi, e modul în care Rhaenyra îşi rezolvă problemele. Confruntată cu o veritabilă criză de gelozie din partea lui Alicent, care e suspect de tulburată emoţional de ideea că prietena ei a făcut sex (semn că mai există urme din iubirea aia adolescentină care le-a legat odinioară în episodul I), Rhaenyra o minte că virtutea ei e intactă. Şi o minte senin, cu inocenţă şi puritate, ţinând-o de mână. Cu taică-su, e pragmatică şi rece – da, se mărită cu văru-su Laenor şi rezolvă conflictul cu Vaelarionii dacă intrigantul care o spionează e dat afară din funcţie. Probleme rezolvate scurt, prompt, fără lacrimi şi muci, sec şi la obiect.

Şi, în final, faptul că taică-su îi trimite totuşi un ceai de avort dovedeşte – ultima surpriză – că moşul îşi cunoaşte fiica mai bine decât lasă să se înţeleagă.

Din nou, actoria e absolut genială, sincerităţile sunt cutremurătoare, iar când ţi se dezvăluie manipulările din spatele lor, îţi dai seama că eşti în Game of Thrones, şi în acest joc, câştigi sau mori.

***

Dacă v-a plăcut acest text, puteți susţine activitatea siteului cu o donaţie. Aici.

***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube.