E greu de explicat cuiva născut în 2005, care face o criză de isterie infantilă când îi ştergi un comentariu în care te face c***ă şi se apucă brusc să ţipe despre dreptul lui la liberă exprimare, ce a însemnat adevărata cenzură de factură ceauşist-bolşevică. Dacă spuneai cuvintele nepotrivite – şi nu, aceste cuvinte nici măcar nu includeau limbaj buruienos sau termeni abuzivi, descrierea situaţiei reale din ţară era considerată nepotrivită – te pomeneai luat pe dus, interogat, torturat, aruncat în închisoare sau dus la muncă forţată, la Canal.
Partidul se băga în viaţa ta. Dacă aveai video acasă şi te pârau vecinii, veneau securişti la tine acasă să te interogheze de unde ai video. Dacă îţi plăcea curentul hippie, care făcea furori pe afară, şi îţi lăsai părul lung, te luau în colimator profesorii sau şefii şi te agasau cu şedinţe până te tundeai. Dacă îţi plăcea rockul, te pârau vecinii la poliţie că e gălăgie la tine.
Când îl vedeţi în secţiunea de comentarii pe nea Gigel de 60 de ani spunându-i unei tinere femei pe care n-o cunoaşte şi căreia nu are nici o autoritate reală să-i dea directive că e cazul să pună mâna să facă copii – ei, bine, acest tip de fwtere de grijă faţă de necunoscuţi e moştenire ceauşist – bolşevică. Tradiţie de partid să te frece preocuparea faţă de treaba intimă a altuia, şi să tratezi preferinţe personale care nu te privesc ca pe un afront la adresa dreptului tău la a fi prostul fudul universal.
În acest context, să ai o trupă rock era o rebeliune şi un act de imens curaj.
Trupa Phoenix a apărut la Timişoara, în anii 60, când toţi membrii ei erau studenţi. Pentru că stagiul militar era un mod al autorităţilor de a destrăma grupurile muzicale privite drept o problemă, Phoenicşii au apelat la ajutorul unui prieten, directorul spitalului psihiatric de la Gătaia, să se sustragă pe motive medicale din armată, şi au stat internaţi în instituţie, făcând terapie muzicală – adică repetiţii.
Erau vremuri în care trebuia să te dai nebun cu acte pentru a înfrunta nebunia oficială a vremurilor.
Deşi primele lor discuri fuseseră bestsellere, iar popularitatea lor era incontestabilă, au fost pedepsiţi refuzându-li-se participarea la Cerbul de Aur. În ripostă, fanii lor de la Club A, care pe atunci era un fel de punct de rezistenţă anticomunistă în capitală, i-au chemat să cânte la prima ediţie a festivalului lor.
Partidul a mărit presiunea: după plecarea în state a solistului Moni Bordeianu, a interzis trupa pe plan intern. Adică: nu aveau voie să facă concerte; singurii impresari existenţi în ţară – ARIA – nu aveau voie să facă turnee cu ei, iar radioul şi televiziunea nu aveau voie nici să-i invite, nici să le difuzeze înregistrările.
Soluţia a fost să îşi schimbe stilul. Să creeze un show muzical – teatral pe textul Ţiganiadei de Ion Budai – Deleanu, să arate partidului că se leapădă de Occidentul decadent şi că aderă la valori româneşti. A fost un succes uriaş. Pentru că, cu cât partidul îi hărţuia mai mult şi pe multiple planuri, cu atât poporul de rând îi iubea mai mult. Evident, interpretarea lor subversivă era doldora de satiră necruţătoare la adresa opresorilor.
Soluţia partidului a fost să aprobe legal emigrarea lui Nicu Covaci în Olanda, în 1976, şi să închidă ochii când restul trupei l-a urmat, clandestin, într-un camion cu marfă. Apoi, comuniştii au răspândit prin ţară zvonul că Phoenicşii au fost ucişi de securitate. Un nou mod de a stârni panică în populaţia îndelung chinuită şi umilită.
După căderea lui Ceauşescu, în 1990, Nicu Covaci a venit înapoi în ţară cu primul tren. A reînceput activitatea cu forţe noi, descoperind că, deşi lipsise 13 ani, oamenii încă ştiau pe dinafară vechile albume Phoenix.
Din acel moment, omul nostru n-a făcut decât să creeze proiecte ample, inovatoare, experimentale, care au confirmat iar şi iar statutul său de legendă a rockului românesc.
Vineri seara, acest titan al rezistenţei prin artă ne-a părăsit. În ultimele luni, se luptase cu un diagnostic cumplit: o tumoare pe creier.
Moştenirea lor culturală nu ne va părăsi niciodată.
***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.
***
Dacă îți plac aceste articole, poți alege să-mi oferi susținerea de care am nevoie.
Sh*t They Say