Clubul de Filme Vechi: Once Upon a Time …In Hollywood

Acum mai multe luni, v-am pus să votaţi Filmul Vechi pe care îl vom discuta în episodul următor al acestui serial pe care ne place să-l numim Clubul de Filme Vechi. Facebook a votat majoritar Reservoir Dogs, dar TikTok a ales Once Upon a Time… In Hollywood, şi a şi câştigat cu un vot în plus.

Dar am avut eu probleme vaste de sănătate şi nu am avut acel nivel de inspiraţie pe care îl cere un regizor ca Quentin Tarantino şi un film ca Once Upon a Time… In Hollywood. Până acum. Azi, însă, m-am trezit cu un chef de zile mari, am revăzut filmul la cafeaua de dimineaţă – cel mai bun mod de a începe weekendul – şi mi s-a părut chiar mai bun decât l-am perceput acum mulţi ani, la cinema. De fapt, nu sunt aşa mulţi, pentru că filmul a fost lansat în 2019, dar pandemia face ca era de dinainte de 2020 să pară înaintea erei noastre.

Într-un interviu, Tarantino povestea că, la un moment dat, un actor s-a rugat de el să-l angajeze şi pe cascadorul său. Tarantino a acceptat, şi a fost recompensat prin şansa de a urmări, pe toată perioada filmărilor, acest duo unit printr-o prietenie şi o intimitate profundă, dar tragică în esenţă, pentru că actorul se schimbase mult şi era clar că zilele lor de colaborare erau numărate. Mixul de afecţiune şi tragism l-a utmărit mult după ce a terminat acele filmări şi astfel, a apărut cuplul Rick Dalton – Cliff Booth, pentru care Tarantino i-a ales pe cei mai frumoşi şi de neuitat bărbaţi fatali ai Hollywood-ului, Leonardo DiCaprio şi Brad Pitt.

Şi Pitt, şi DiCaprio sunt actori care îşi construiesc rolurile cu accent pe emoţie – iar conexiunea pe care o construiesc e unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le oferă cinema-ul anilor 2010. Poţi da stop filmului în orice clipă în care cei doi împart ecranul şi obţii un shot iconic. În genericul de început, numele celor doi actori sunt aplicate peste figura celuilalt, întărind ideea de alter ego, care ne duce oarecum cu gândul la Fight Club, alt tandem legendar unde Pitt şi, de acea dată Norton, erau două faţete ale aceleiaşi monede.

Dar dacă te aştepţi de la un regizor să fie meta până în pânzele albe, acest regizor e Quentin Tarantino.

Titlul, Once Upon a Time… In Hollywood, e o parafrază după Once Upon a Time In America şi Once Upon a Time In The West, două westernuri spaghetti regizate de Sergio Leone. Vedeţi voi, copii, în anii 60-70, Italia avea o industrie a filmului înfloritoare. Prin urmare, pentru că pe atunci nu exista corectitudine politică, prin urmare nu existau nici crize de isterie legate de cultural appropriation, italienii au început să facă filme western. Da, acest gen chintesenţial american a fost transpus pe meleagurile urmaşilor lui Dante, şi evident că rezultatul e de un umor involuntar infinit, dar, totodată, spaghetti westerns sunt plăcerea vinovată a lui Tarantino.

Protagoniştii filmului, Dalton (DiCaprio) şi Booth (Pitt) sunt două jumătăţi ale unui întreg pe care îl vom numi imaginea publică a vedetei Rick Dalton. În tinereţe, acesta a fost un neînfricat şi foarte viteaz erou de westernuri. Toată lumea ştie cine e, dar, după cum remarcă acid producătorul Schwarz (Al Pacino), zilele lui de erou atotputernic au cam trecut şi, în ultima vreme, e distribuit doar în rolul ticălosului care încasează bătaie.

Această imagine publică de o masculinitate vintage, eroică şi neînfricată, are faţa şi numele lui Dalton, dar, dincolo de ea, se ascunde corpul perfect antrenat, curajul şi vitejia lui Booth. Dalton ştie că e doar aparenţă; prin urmare, lupta lui perpetuă e cu sine însuşi. Se urăşte pentru că bea, se urăşte pentru că se îngraşă, se urăşte pentru că îmbătrâneşte. Iar DiCaprio este, pur şi simplu, FENOMENAL. Fiind un bărbat atât de frumos, îl vezi destul de rar într-un rol în care să nu îţi spui „Mămicăăă, ce frumos e DiCaprio”, ci „Mămicăăă, ce actor incredibil de talentat e DiCaprio.” Și în general, aceste roluri îi sunt date de Tarantino, pentru că DiCaprio a fost genial și în Django Unchained.

Brad Pitt de obicei prinde latura dură și fără nuanțe în aceste tandemuri masculine de tip Fight Club. E puternic, dintr-o bucată, nu are nici o tresărire de emoție, indiferent cu ce îl provoci, și sare la bătaie cu un apetit nedomolit. Dar durerea pe care i-o citești în privire la final, când duetul lor e forțat de împrejurări să se destrame, e contrapunctul de care are nevoie orice mare rol, pentru a fi excepțional. Nu degeaba a obținut Oscarul pentru cel mai bun actor într-un rol secundar.

Cei doi sunt într-un moment dificil al carierei lor. La finalul anilor 60, o dată cu moda hippie și cu un prim val de masculinitate androgină intrat în vogă, filmele western își pierd popularitatea și, odată cu ele, Rick devine o relicvă a trecutului. Trecerea lui de la western la spaghetti western e emblematică. Respectul de care are parte pe seturi e din ce în ce mai diminuat. Regizorii care îl distribuie îl îmbracă în hippiot și îl obligă să se adapteze la imaginea zilei. De asemenea, trebuie să se umilească din ce în ce mai mult pentru a-i obține un job în film și lui Booth. Desigur, nu îl ajută nici faptul că Booth sare la bătaie cu oricine îl provoacă, inclusiv cu un Bruce Lee tânăr și pus pe harță.

Noii vecini ai lui Rick, Roman Polanski și Sharon Tate, sunt eroii zilei. El, un regizor de succes, ea, actrița tânără, plină de viață și de speranță. Dacă ești familiar cu destinul real al lui Sharon Tate, care a fost ucisă barbar de membrii unui clan de fanatici religioși condus de un muzician ratat ajuns psihopat notoriu, pe nume Charles Manson, te uiți la film cu inima strânsă, pentru că Tarantino are grijă să te facă să te îndrăgostești de ea ca un nebun, înainte de ceea ce anticipezi că va fi înfiorătoarea crimă. În special că. Tarantino fiind Tarantino, reconstituie în detaliu Los Angeles-ul anilor 60, cu moda, muzica, vedetele, clădirile lui, transmițându-ți o senzație copleșitoare de autenticitate.

Amenințătoare în nebunia ei dezlănțuită e și „familia” (adică grupul de „enoriași” fanatici) Manson. Oploșiți pe ferma unui vechi prieten al lui Booth, o proprietate folosită adeseori ca platou de filmare (detaliu real, btw), aceștia au adus locul într-o degradare respingătoare. Ajuns acolo pentru că a fost agățat de una dintre acolite, Booth cere să vorbească cu proprietarul, George Spahn. Dezastrul îi e dezvăluit pas cu pas, Spahn e orb și senil, și e ținut captiv în propria lui casă, dar nu vrea să fie ajutat, pentru că crede în iubirea uneia dintre „surorile” lui Manson, care îi oferă sex în cantități nelimitate.

Disprețul lui Tarantino față de tot ce e religie și fanatism îl face să devină creativ în a înfățișa toate modurile în care se mint singuri și decăderea morală a sectanților lui Manson. Și, desigur, pentru că vorbim de un regizor care modifică istoria după bunul plac, finalul ne oferă salvarea lui Sharon Tate și măcelărirea familiei Manson.

Chit că, în momentul în care mașina veche a acoliților lui Manson intră pe strada lui Dalton și a lui Polanski, Cliff Booth (Pitt) tocmai pleacă, aprinzându-și o țigară cu LSD. E ușor de luat în calcul și faptul că, după tot alcoolul băut în acea seară, ultima lui seară ca partener al lui Rick, potențialul halucinogen al LSD-ului crește exponențial și tot ce urmează e în imaginația lui, efect al compasiunii față de Dalton și al silei față de sectanți.

Cert e că Dalton se ia la ceartă cu sectanții, aceștia decid să-l omoare pe el și intră în casa lui pe la spate, nimerind camera lui Cliff și a pitbull-ului său Brandy. Evident că Brandy și Cliff îi căsăpesc prompt pe Mansoni, și evident că Rick își arogă meritul, în timp ce Cliff, rănit, e luat pe targă și dus la spital. În timp ce Cliff iese din peisaj, Rick intră în casa Polanski cu noii lui vecini hippie, marcând oficial divorțul dintre masculinitatea dură și tranșantă a anilor 60 (Pitt) și masculinitatea flower power a anilor 70 (DiCaprio).

Dar și scena finală, cea în care o Sharon Tate salvată și prietenii ei fericiți îl întâmpină călduros pe Rick e rău-prevestitoare. Poarta casei lui Sharon e uitată larg deschisă, iar camera, ca un ochi exterior, trece peste gard, privindu-i de la distanță pe privilegiații cu bani care sărbătoresc. Ca încă un membru al familiei Manson, ascuns în tufișuri și decis să ducă crima până la capăt.

Rar vedem un final fericit fals marca Tarantino contrazis de atâtea detalii mărunte, dar elocvente. Și în continuare, arta lui Tarantino de a spune o poveste complexă și cu multe straturi de adevăr prin intermediul camerei de filmat e inegalabilă.

Dacă nu ați văzut Once Upon A Time… In Hollywood, vi-l recomand. Afecțiunea care învăluie tandemul Pitt – DiCaprio și tragismul destinului fiecăruia dintre cele două personaje vă va da toată emoția de care aveți nevoie. Poate cel mai profund uman film al lui Tarantino, Once Upon a Time vorbește despre luciditatea maturității și angoasa bătrâneții în timp ce îți copleșește scena cu comedie situațională și clișee western. Ce poți să ceri mai mult?

***

Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.

***

Dacă îți plac aceste articole, poți alege să-mi oferi susținerea de care am nevoie.