La Craiova

Am hotărât să încep să scriu despre locurile în care am spectacole. Din două motive:
-cred că performance-urile susţinute de sponsori privaţi şi organizate în spaţii private sunt viitorul, de aceea, şi aceşti oameni trebuie încurajaţi, ca o recompensă a investiţiilor şi promovării pe care le oferă.
-unele locuri chiar oferă calitate în relaţia cu artistul şi acest lucru merită de asemenea apreciat.
-unii oameni chiar sunt interesanţi.

Băiatul din dreapta mea se numeşte Robert Gherghe şi are 18 ani. La o vârstă la care mulţi o ard inutil pe banii părinţilor sau se vaietă pe Facebook că viaţa e greu, el conduce, cu profesionalism şi maturitate (i-am dat 25 de ani, după vorbă, după port) una dintre cele mai profesionist gândite cluburi destinate teatrului, concertelor şi stand-upului din ţară. Ştie ce vrea, are un ton respectuos, cu care ştie să se impună fără să agreseze, dimineaţa face facultate şi seara evenimente, şi e genul de tânăr pus pe treabă cu care, dacă aş fi părinte, aş fi înnebunită de mândrie.
Şi mai e şi frumuşel, chit că la câte calităţi are, şi-ar putea permite lejer o mutră de politician român explodat pe laterală.

Toată echipa e foarte tânără şi are acea energie fresh, pusă pe muncă, a oamenilor educaţi în spiritul succesului obţinut prin efort, nu prin scrisori nigeriene, ciupeli, aroganţe şi şmenuri.

Şi sunt, am mai zis deja, profesionişti până-n dinţi.

La ce mă refer când vorbesc despre profesionalism?

Mulţi patroni vin să-ţi spună: mă gândesc să bag teatru la mine-n bar. Iar când vizitezi locul, remarci că forma lui e complet antispectator, că instalaţia de lumini e de pe vremea lui Pazvante Chioru’, că îi întrebi de reflector cu dimmer şi se uită la tine ca la maşini străine, că amplificare pula, că trebuie să vii tu cu laptopul de acasă să ţi se pună muzica şi alte aberaţii similare.

Ei bine, Cafeteatru Play are ştăngi în tavan, şi cu ele mi s-a creat din două perdele culisă pentru spectacol; microfoane de orice formă şi fel am vrut; instalaţie profesionistă de lumini şi amplificare ca-n filme, şi colaborează cu domnul Ionel, care are 30 de ani de teatru, ca sunetist – luminist, iar asta se simte în fiecare detaliu al repetiţiei şi spectacolului.

Bravo, Cafeteatru Play! Aşa da.
Când vrei să faci spectacol, nu ajunge să-l freci la cap pe artist cu ce frumos ar fi să facă el show la tine, mai trebuie să ai şi cu ce.

Şi când eşti tratat cu profesionalism şi corectitudine, îţi vine inima la loc, ba chiar poţi face lucruri cu 150% energie, pentru că nu simţi că vorbeşti cu pereţii şi n-ai senzaţia aia chinuitoare de timp irosit aiurea şi de batjocură mârlănească, de care mulţi dintre noi ne-am săturat până peste cap.

Apoi, se vede că publicul din Craiova are educaţie de teatru. Din reacţii, din modul în care intră în joc, din modul în care intuieşte cum e scenic să se construiască un joc. E un partener de improvizaţie generos şi inspirat, şi totodată un privitor generos, iubitor, care te poartă pe braţe. AŞA DA.

N-am chemat fotograf la Craiova pentru că nu am mai jucat niciodată acolo, nu ştiam dacă o să am spectatori şi eram pregătită de orice, inclusiv de 3 persoane în sală. A fost însă plin de lume. Lume multă, veselă, lume plină de umor, lume dornică să râdă, să se distreze, să se simtă bine. Da, prieteni. Despre asta este vorba.

De obicei, cateringul e cel mai puţin important pentru mine. Dacă mi se dă, bine. Dacă nu, mă descurc cu un covrig şi două mere.

Dar pizza pe care mi-au oferit-o Play – care-s şi pizzerie, iar eu am ales o Vegetariană – merită menţionată. Sublimă. E adevărat, oltenii au la fel de multe legume ca şi vecinii noştri bulgari, şi se simte că tot ce pun băieţii ăştia în pizza e luat de la piaţă. Roşii cu gust de roşii, ardei cu gust de ardei, ciuperci cu gust de ciuperci, kapia cu gust de kapia. N-am mâncat o pizza atât de bună de ani de zile. De când în Bucureşti tot ce se pune pe pizza vine dintr-o pungă de plastic care a stat luni în şir într-un congelator.

Şi încă un amănunt care m-a dat pe spate: liniştea. Foarte puţini oameni înţeleg că ai nevoie de două – trei ore de singurătate şi tăcere înainte de un show, să-ţi încarci bateriile şi să ai cu ce. E o uşurare să întrebi unde te retragi două ore şi să ţi se dea, fără filozofii nesărate, un spaţiu închis şi răcoros, unde să nu te întrebe nimeni de sănătate până nu eşti tu gata, din proprie iniţiativă, să ieşi în lume.

Pe scurt, bravo, Craiova, bravo, Play. Aşa se lucrează cu un artist. Mulţumesc pentru colaborare.
🙂

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

4 Responses

  1. lelia says:

    multumim si noi. si te mai asteptam cu placere de fiecare data cand ai drum pe la noi:)

  2. jademan says:

    Am înțeles, să trăiți: mai jucați la Craiova! 😀

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this:
Advertisment ad adsense adlogger