O ceaşcă de ceai

Seara e deja frig în perioada asta a anului, iar sufletul meu trage la ceai. Am o colecţie destul de mare de arome, combinaţii, versiuni, iar cea mai frumoasă fază e că, de când am inventat o cutie mare în locul celor micuţe în care stăteau grupate câte 20, pliculeţele şi-au pierdut identitatea. Bine, exceptându-le pe cele branduite frumos, de la Lipton şi Earl Grey. Dar am o voluptate deosebită să-mi arunc în apa fierbinte un pliculeţ care nu spune nimic despre sine şi să văd ce se petrece.
Alaltăieri am nimerit ceva fin, cu aromă discretă de vanilie şi notă principală de ceai verde. Ieri cred că am nimerit un Antiadipos, că mi-am petrecut jumătate de noapte tronând. Dar şi antiadiposul căpătase un parfum delicat de portocale şi lămâi, pentru că se amestecase, cred, printre nişte Liptoane, deci a fost cea mai rafinată căcare împrăştiată din viaţa mea.
Anticipez deja cu voluptate cum, într-o seară, din ceai o să-mi răsară djinnul lui Aladdin să-mi spună că-mi împlineşte toate dorinţele. Iar eu o să-i cer să am un covor zburător, să mă teleporteze instant unde am treabă, şi neapărat, darul invizibilităţii.
“Invizibilitate de tot sau din când în când?”
“Din când în când, dacă se poate. Preferabil când trec idioţi pe o rază de minimum jumătate de kilometru.”
“Păi asta înseamnă de tot”, o să zică djinnul, “odată că idioţii-s mulţi şi, două la mână, chiar şi cei mai deştepţi oameni au momentele lor de idioţenie.”
“Bine, dă-mi telecomandă pe invizibilitate”.
La următorul ceai, o să mă cuprindă o poftă nebună să fac Formula 1 cu covoare. Şi toţi Aladdinii o să se bage, că aşa-s Aladdinii, competitivi. Unde e loc de măsurat puţa, care o are mai lungă şi mai groasă, hopa şi ei. Iar din zborul supersonic al covorului meu, o să pierd telecomanda de invizibilitate şi o să o înghită un rechin.
Partea bună va fi că ăla nu va digera telecomanda mea; partea proastă va fi că se va apăsa la nimereală prin pântecele lui gigantice.
Şi aşa se va explica faptul că dispar pe nepusă masă.