Poșta redacției: Infernul din Maternitatea Polizu

Periodic, oferim iubire cititorului nostru. În sensul în care el sau ea, sau chiar tu, de ce nu, ne trimi(te)ți problema voastră de suflet pe birou@lorenalupu.com. Noi citim, cugetăm și analizăm, apoi propunem o soluție sau dăm o opinie ÎNTR-UN ARTICOL PE BLOG.

Sau în consultaţie privată, contra cost.

Mesajul de azi spune aşa:

Bună, Lorena,

Am citit recent două comentarii la texte ale tale, cred că ambele de la aceleeași cititoare, care povestea cât de mizerabil a fost tratată în spital atât în timpul sarcinii, cât și la naștere. Comentarii care m-au umplut de indignare pentru că mi-au amintit de propria experiență într-o maternitate. Nu îți scriu neapărat pentru un sfat, ci mai mult pentru că simt nevoia să împărtășesc, după mulți ani, ce am trăit și ce am văzut acolo. Cine știe, poate, dacă ți se pare ok să publici pe blog, citește cineva și se gândește de mai multe ori înainte să: A. Nască la stat, în România B. Aibă un copil în situația în care ar fi nevoită să nască la stat, în România C. Spună oricărei femei că ar trebui să facă un copil (!!!vă rog opriți-vă!!!)

E anul 2017, am 19 ani, rămân însărcinată dintr-un act protejat, speram eu, în urma unui accident de care nu s-a prins nimeni atunci. Îmi dau seama în săptămâna 6 de sarcină. Fac o ecografie, ceva nu e ok, la foarte puțin timp după, pierd sarcina. Ajung la maternitatea Polizu din București singură, cu autobuzul, sângerând. Mă controlează cineva în timp ce vorbește cu altcineva despre murături. “Ai pierdut sarcina”, mi se spune indiferent, între două rețete. Sunt internată, urmează să mi se facă chiuretaj într-una din următoarele zile.

E noapte, sunt în salon cu alte 5 femei, una dintre ele trece prin același lucru ca mine. Pierderea unei sarcini, pentru cine nu știe (și îi doresc să nici nu afle), este ca o menstruație de vreo 50 de ori mai intensă însoțită de contracții similare cu cele de la naștere – așa mi s-a spus, eu personal nu am experiența unei nașteri ca să compar. Cealaltă fată încearcă să se ridice din pat, leșină de durere și cade pe jos. Încercăm să găsim pe cineva, trece o oră până vine asistenta (ceea ce de altfel nu cred că e vina ei, personalul nu părea mult și erau femei cu urgențe mult mai mari în spital). Se aude pe geam cum urlă copiii abandonați. Ei stau la ultimul etaj, cel la care nu ajunge liftul, îmi povestește o colegă de salon.

A doua zi se urlă la mine din diverse motive. Că am fost la baie singură, nu aveam voie să mă ridic. Că nu mi-am așezat așternutul frumos înainte să treacă medicul de gardă prin salon (parcă nu aveam voie să mă ridic). Că leșin când mi se ia sânge (am fobie de ace, scz, jur că nu o fac intenționat). Că nu țin mâna cu perfuzia bine. Că îndrăznesc să întreb dacă poate să îmi spună cineva în ce zi voi fi operată (nu am voie să mânânc în ziua aia, dar nu știu când e ziua aia, așa că nu mănânc deloc 2 zile). Că nu mi-am anunțat părinții că sunt la spital, părinții sunt cei mai apropiate persoane, zbiară o asistentă care în mod clar nu îmi cunoaște părinții. Nu zbiară doar la mine, ci la toată lumea în afară de fata care i-a dat 100 lei.

Aștept operația. Între timp, aflu că, în România, studentele au dreptul la întrerupere de sarcină gratuită, cel puțin teoretic. Eu nu știam asta, și tocmai ce am dat acum un search să verific dacă mai e așa. Este, dar cu greu dai de informație. În fine, sunt tot în spital, văd tot felul de scene care îmi demonstrează că personalul maternității (și bărbați, și femei) chiar trebuie să urască grav femeile. Mergi pe hol și vezi prin ușile deschise (!) cum sunt examinate celelalte femei pe masa ginecologului. Nimeni nu se obosește să închidă ușa. Medicii spun lucruri ca “la toate vă place când stați crăcite și după vă plângeți că vă doare” și alte lucruri inumane pe care le-am uitat, din fericire. Și sunt cu atât mai inumane cu cât aici vorbim de femei gravide, adică femei vulnerabile, sensibile, unele cu niște dureri sau complicații îngrozitoare.

Revenind, vine ziua cu operația. O altă colegă de salon mă învață: 300 lei la doctor și 100 la anestezistă. Nu le dau nimic. În sala de operație tot așa, ușa rămâne larg deschisă. Mi se face anestezie pe grabă și se începe operația înainte să își facă anestezia efectul. Mai sunt vreo 6-7 femei care așteaptă. Simt cum se umblă prin mine, anestezista zice că sunt curvă eu și toate din ziua de azi și că ea la 19 ani se juca cu păpușile. Plâng pe masa de operație. Altă asistentă zice că plâng pentru că mă doare sufletul, ceea ce nu e neapărat fals, dar anestezia aia generală ar fi ajutat. Măcar își face efectul după operație și adorm.

Nu prea îmi doream eu copii nici înainte, dar experiența asta m-a convins că în orice caz nu o să îi am într-o maternitate de stat. Eu sunt ok, am trecut peste, am învățat să verific prezervativele mai atent. În schimb mă întristează că ăsta e tratamentul de care au parte atâtea femei care chiar își doresc să fie mame.

Mulțumesc că ai citit,

X.

***

Dragă X.,

Am dat un pic de google să văd ce mai spune lumea despre maternitatea Polizu. Numită ironic „institutul de ocrotire al mamei și copilului.” Câtă ocrotire oferă, se vede din povestea ta.

Și părerile se pot vedea aici. Foarte multe o confirmă pe a ta.

Și da, și eu aș naște DOAR privat, dar știi care e durerea mea? Că în continuare CASS e obligatoriu, că 10% din veniturile noastre brute se duc să finanțeze această monstruozitate. Și aș vrea să încurajez toate femeile care au pățit astfel de atrocități în cel mai vulnerabil moment al lor să facă reclamații și plângeri. La minister, la poliție, la tribunal.

Pot înțelege că personalul e puțin și că nu aveau timp de toată lumea, dar refuz să înțeleg zbieretele și insultele. Nu, unora chiar nu le-a plăcut să stea crăcite; unele au fost victimele unui viol, ale unui șantaj sau, pur și simplu, sunt atât de neiubite în familiile lor încât au făcut sex să simtă și ele măcar o undă de tandrețe din partea cuiva.

Și refuz să înțeleg anestezia făcută la tu-i-mă-sa.

În concluzie, mulțumesc pentru mărturisire și sper ca acest text să circule cât mai mult. Ca și în cazul celui despre dependența de jocuri de noroc, accept donații pe Paypal să-i dau boost.

Be strong,

Lorena.

***

Dacă apreciezi această rubrică, poți susține la rândul tău site-ul în singurul mod care contează. Aici.

***

***

Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

1 Response

  1. e.o. says:

    ”Ca și în cazul celui despre dependența de jocuri de noroc, accept donații pe Paypal să-i dau boost. ”

    Nu înțeleg.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Discover more from Trollywood

Subscribe now to keep reading and get access to the full archive.

Continue reading