În timpul cursurilor de actorie de la facultate se face un exercițiu pe care eu nu l-am putut duce la capăt niciodată. Exercițiul de încredere.
Arată așa: un student se lasă să cadă în spate, cu toată greutatea. Grupa e acolo, să-l prindă. e traducerea literală a expresiei „i got your back”. Și, deși știam rațional că mă vor prinde, că e un profesor acolo și le va pune pielea pe băț dacă se întâmplă un accident, niciodată n-am putut să fac exercițiul.
Așa e cu copiii traumatizați. Unii ajung să se văicărească oricui vrea să-i asculte, alții deviin cetăți închise în sine, cu un sistem de defensivă care va sfărâma orice.
Pe de altă parte, să fii femeie în România e o defensivă 24 / 7 / 365. Mereu câte un prost are o părere despre ce ar trebui tu să faci cu viața ta, fără să dețină date suficiente și fără să țină cont de necesitățile și prioritățile tale. Mereu câte un prost se dă agresiv la tine și nu înțelege că nu. Mereu câte un prost se răzbună pentru că nu te poate manipula cum crede că ar trebui să te manipuleze. Mereu câte un prost propagă minciuni despre tine și alți proști, care nu știu nimic despre tine, îl cred.
În condițiile astea, singurul lucru pe care nu apuci să-l experimentezi niciodată, deși ți-ar plăcea, este încrederea.
Și în fond, e un lucru bun. Oamenii încrezători sunt cei care se aleg cu sufletul zob. Eu n-am prea luat țepe în ultima vreme. Dacă e colaborare, cer banii în avans sau fac contract cu penalități în caz de întârzieri. Dacă e amiciție, pornesc în ea cu maximă precauție și nu rămân niciodată fără bani în oraș la 3 dimineața.
Și totuși, recunosc că mă încearcă o curiozitate: oare cum o fi să ai încredere în cineva? Dar încredere pe bune. Nu încredere din aia încărcată de anxietate, de genul: Da, SPER că dacă spun des că am încredere, nu mă țepuiește spectaculos, care de fapt neîncredere cu negare și cu wishful thinking.
Tot zbătându-mă cu problemele de încredere în alții, am lucrat mult cu singurul om în care știu că pot avea oricând încredere: propria persoană.
Prin urmare, când mă mai întreabă câte o fată: Loreno, tu cum poți să ai atâta încredere în tine?
Răspunsul e unul singur:
Se începe cu muuultă încredere înșelată din partea altora, din fragedă copilărie.
***
Îți plac articolele de opinie? Susține site-ul în singurul mod care contează cu adevărat. Aici.
***
***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.
A nu avea incredere neconditionata e unul dintre mecanismele de protectie inscrise in ADN ul nostru, dar pe care societatea incearca sa ni-l suprime inca din scutece, pana cand ajunge sa ne ceara “iubire/ incredere/ mila neconditionata” si alte chestii impotriva naturii noastre.
De cand suntem copii se asteapta de la noi sa “lasam de la noi” ( Doamne fereste sa ripostam) daca suntem agresati in vreun fel de alti copii sau chiar de adulti, sa fim ” obedienti”. Pe urma subtem luati in râs la orice tentativa de neincredere.
Deci da, neincrederea e foarte sanatoasa, si increderea trebuie sa fie conditionata intotdeauna de fapte si doar pana in punctul in care persoana respectiva a dovedit acea incredere ( tien un secret, da banii de imprumut inapoi, se tine de cuvant etc).