Încercaţi nişte detaşare

Să zicem că te-a supărat un om. Te-a dezamăgit. Ţi-a făcut o măgărie ordinară. Ţi-a dat o ţeapă, ceva care să nu cadă neapărat sub incidenţa legii, că dacă eventual cădea, îl târai prin tribunale până îi cereai un rinichi despăgubire pentru stresul la care te-a supus.

Mulţi oameni răspund la asta cu furie – ceea ce e firesc, un val brusc de antipatie – de asemenea firesc – şi o fixaţie obsesivă pe omul cu pricina. Încep să-i analizeze toate acţiunile, şi să caute motive de batjocură în ele, cam cum fac adolescentele îndrăgostite, dar pe hate mode.

Adolescenta îndrăgostită:

“Băi, şi l-am văzut pe Titi, mi-a aruncat o privire fugară din stânga, apoi mi-a zis “Bună, Monica”. Ce zici, faptul că mi-a zis numele înseamnă că mă place? Că nimic nu-l oprea să zică “bună” şi atât.”

Omul dezamăgit:

“Băi, şi m-am uitat din nou pe Facebook la Titi, mamăăă, câte emoticoane pune omul ăsta, pe vremea mea omenirea încă se exprima în cuvinte.”

Şi ambii o ţin aşa toată ziua, în fiecare zi.

Măcar adolescenta îndrăgostită o face dintr-o emoţie pozitivă. Care o înfrumuseţează, care îi dă lumină interioară (ştiu, loc de bancuri) şi care, overall, o face un om mai simpatic.

Omul dezamăgit îşi încarcă zilele şi, în caz grav, nopţile, de ura şi furia pe care le resimte faţă de obiectul dezamăgirii lui. Cu o emoţie negativă, care devine definitorie pentru el şi îi face pe alţii să nu mai vrea să-l asculte. Toată antipatia faţă de persoana intens urmărită şi urâtă începe să-l populeze, să devină parte componentă din el, să i se vadă în ochi, în inflexiunile vocii, în gesturi. Subit, te trezeşti că, sub impulsul dezamăgirii, te-ai transformat într-o persoană care garantat nu-ţi doreai să fii.

Eu întreb un singur lucru: e firesc să vorbeşti despre Titi mai mult decât despre oameni pe care-i iubeşti şi care te susţin?

OK, două lucruri: E firesc să-ţi laşi mintea populată mai mult de Titi, decât de lucruri bune din viaţa ta, care îţi dau echilibru şi bucurie?

E firesc să încetezi să fii Vasile, şi să devii, pur şi simplu, “omul care-l urăşte pe Titi”?

Când laşi ura faţă de cineva să-ţi domine discursul în aşa hal, încât aflăm mai puţine lucruri despre tine şi mai multe despre Titi, asta se întâmplă. Devii, fără să-ţi propui, vioara secundă, în timp ce Titi, prin însăşi atenţia infinită pe care i-o acorzi, rămâne piua-ntâi.

Reluăm: Titi te-a dezamăgit. Ţi-a f*tut direcţia. Ai crezut în el şi ţi-a dat ţeapă.

Dacă se poate remedia legal, sure, recuperează-ţi neajunsurile.

Dar dacă nu, ALEGE SĂ ŢI SE RUPĂ P**A DE TITI.

Ştiu, e greu. E contraintuitiv. “Cum să nu-mi mai pese, dacă mi-a făcut asta, asta şi asta.”

Exact cum am zis.

Asumă-ţi o parte din vină: că nu te-ai prins mai devreme ce c***t de om e Titi, şi că, măcar în parte, eşti responsabil de cele întâmplate. Şi cu această furie îndreptată împotriva ta, impune-ţi să te detaşezi ferm şi definitiv of all things Titi, să refuzi să-ţi pese, şi concentrează-te pe ce ai bun, frumos şi interesant în viaţă.

Nu o face doar de faţadă, s-o impresionezi pe Lorena Lupu.

Fă-o onest, din tot sufletul.

Prin faptul că alegi să nu mai investeşti timp şi atenţie în nimic ce este Titi, practic îţi impui controlul asupra a ce va urma. Redevii stăpân peste tine însuţi, în loc să laşi emoţiile faţă de Titi să mâne boii.

Pentru că poate Titi ţi-a mâncat o săptămână, o lună, un an din viaţă. Alegând să-i dai importanţă în continuare, îi permiţi practic să-ţi înfulece şi restul timpului.

Îţi plac textele Trollywood? Poţi susţine şi tu proiectul.