În Statele Unite, Ziua Tatălui se sărbătoreşte în a treia duminică a lunii iunie. A fost iniţiată de Sonora Smart Dodd, fiica unui veteran de război care, cu toate traumele specifice câmpului de luptă şi întâlnirilor cu moartea, a reuşit să crească de unul singur şase copii. Cum se bănuieşte, ziua tatălui sărbătoreşte importanţa tatălui în viaţa copilului, şi e prilej de petreceri, cadouri, mulţumiri şi aşa mai departe.
Totodată, exact ca ziua mamei, ziua tatălui e un mod subtil, dar eficient, de a responsabiliza părintele cu pricina, de a-i aduce aminte de importanţa prezenţei şi influenţei lui în viaţa copiilor, şi de rolul său de formator al viitorului adult.
În România, nu avem această zi a tatălui, pentru că tradiţional, suntem ţara lui “eu te-am făcut, eu te omor”. Tradiţional, raportul tată – copii nu era unul de iubire, mentorat şi susţinere, ci unul de “faci ce zic eu, că dacă nu, îţi rad două perechi de palme, de nu te vezi”.
Capul de familie român nu era un protector şi un ghid ci, după caz, un despot autoritar care-şi lăsa toată familia cu traume, sau un lasă-mă-să-te-las care nu mişca un pai în propria casă. Tot respectul pentru excepţii, dar de câte ori vă invit să povestiţi de copilăriile voastre, majoritatea îmi evocaţi amintiri din aceste două categorii.
Dar de ce erau oamenii ăştia aşa? Chiar erau nesimţiţi?
Nu. Sau, mă rog, poate că unii da. Alţii însă sufereau doar de o lacună de educaţie care s-a perpetuat pe durata a secole întregi în societatea noastră, şi care pornea de la premisa că bărbatul e “stăpân”, şi în calitatea lui de stăpân, are doar drepturi, iar femeia e “proprietate”, şi în calitatea ei de activ mobil, are toate obligaţiile.
Încă stau şi mă minunez când aud femei de modă veche cerând voie soţului să cumpere o îngheţată. Deşi au muncit, au banii lor şi implicit o pensie proprie. În ziua în care o să fiu obligată să cer voie altcuiva să-mi cumpăr îngheţată o să-mi tai venele.
Dar am divagat.
Cred că dinamica părintelui tiran şi a copilului – proprietate fără discernământ dăunează în egală măsură şi unuia, şi celuilalt. În primul rând, iluzia puterii pe care o dă faptul că poţi abuza verbal de o fiinţă mult prea dependentă de tine să riposteze e vremelnică. Poate că ăla mic nu-ţi va răspunde atunci. Dar îţi va deschide în minte catastif contabil unde o să înregistreze exact cu ce l-ai umilit şi de ce.
Şi la un moment dat, când el o să fie mare şi tu bătrân, o să ţi le arunce în faţă. Şi nu va fi plăcut.
În al doilea rând, o copilărie de urlete şi zbierete îl va transforma pe copil fie în adultul-oaie, resemnat să fie tratat ca ultimul rahat, fie într-un singuratic incorijibil ca mine, care după patru – cinci ore între oameni abia aşteaptă să fugă acasă şi să-şi ţină pisicul în braţe.
Copiii au nevoie de părinţi, nu de dictatori, nu de bossultani şi nu de aroganţe fără acoperire.
Iar prin părinţi înţeleg oameni care să conştientizeze că lucrurile pe care le fac ei acum au menirea de a forma şi de a modela caracterul viitorului om.
Contrar tiranului de care am vorbit în paragrafele precedente e tipul care constată că a avea copii e muncă şi oboseală, drept care îşi pune palma-n coor şi-şi abandonează familia, pur şi simplu. Că e mai interesant să o arzi macho man decât să ai responsabilitatea copiilor tăi.
E tot din lipsa acestei culturi a rolului de părinte, de care suferim toţi, la scară mică, şi societatea noastră, la scară mare.
Mi-aş fi dorit să am un tată care să-mi înţeleagă amploarea viselor şi să mă sprijine. Să se bucure de succesele mele şi să mă motiveze să visez şi mai sus. Un tată care să mă ambiţioneze şi să-mi spună că pot să fac orice, dacă îmi pun mintea. Dacă aş fi avut un astfel de tată, 70% din greşelile, ezitările, pierderile de timp aiurea din tinereţea mea n-ar fi existat.
“Da, Lorena, dar vezi că e ca la ruletă. Poate nimereai un bou.”
Cred că foarte mulţi dintre boii pe care îi vedem şi cu care interacţionăm zi de zi sunt boi pentru că nu i-a învăţat nimeni cum să fie taţi. Au avut taţi – dictatori sau taţi – canapele. Şi imită ce au văzut.
Pe când realitatea e că un tată adevărat poate fi cea mai importantă figură din viaţa unui copil. Figura care, prin puterea exemplului, te învaţă să lupţi pentru visele tale şi să nu te laşi dezarmat de nimic.
Şi în măsura în care românii noştri ar deveni astfel de taţi – unii probabil că sunt deja – ar merita o Zi a Tatălui.
Foto: pixabay.com.
Îţi plac textele Trollywood? Poţi susţine şi tu proiectul.
Am avut un tata – biologic, caruia nu i-am spus niciodata “tata”. M-a vizitat la bunici pana la 5 ani, pentru ca el nu a stiut sa isi creasca copiii dupa moartea mamei (mai am un frate si o sora, mai mari decat mine). Bineinteles ca desi nu ne crestea el, corectiile fizice erau la ordinea zilei, sa nu uitam ca ne-a vizitat. Dupa varsta de 5 ani, am fost “adoptata”, luata in grija (fara acte) de un cuplu care nu putea avea copii si care isi dorea sa ofere un viitor unui copil. Cu acordul bunicului meu, nicidecum a “tatalui”, am pornit intr-o calatorie care avea sa-mi schimbe viata. Am aflat ce inseamna dragostea unor parinti, grija pentru binele meu inainte de orice. Corectii fizice? Niciodata nu am simtit greutatea palmei tatalui meu, numai caldura fara margini si tandrete cand imi cuprindea fata cu mainile lui. Cel caruia i-am spus tata din toata inima m-a parasit rapus de boala acum cateva luni. Golul lasat de plecarea lui nu-l voi putea umple niciodata. Imi raman amintirile, vorbele lui pline de intelepciune si dragostea infinita. A, si ultimul flacon de parfum, al lui, pentru momentele cand inchid ochii si ii simt prezenta alaturi de mine.
Foarte bun articolul!
Mulţumesc frumos.