Uneori, din nimic, dintr-un dialog cu o persoană din trecut, dintr-o vorbă în vânt, dintr-un crâmpei de amintire, ajungi să traversezi, ca Făt Frumos cu paloşu’ gros, o Vale a Plângerii nedelimitată geografic, dar cu simptomele bine cunoscute ale basmului. Te apucă o nostalgie, un dor şi o jale de îţi vine să îţi tai venele unduind lama în ritm de vals: un-doi-trei, un-doi-trei, un-doi-trei.
Acum e ora 3:15. Mi-am traversat Valea Plângerii, şi mi s-a făcut dor de. Pe de altă parte, n-am coaie pentru înfruntările cu Scorpia şi cu etc. Mă simt mult prea bine în împărăţia mea protejată de tot ce-i rău, şi de tot ce doare.
Acum, însă, Valea Plângerii mi-a zgândărit cicatricele cu un cui. Nu, nu mă tăvălesc pe jos cu spume la gură, nu plâng să sară cămaşa de pe mine, nu am crize depresive. Din contră. Stau, beau Coca Cola – Coca-Cola noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi amin – şi ne iartă nouă greşalele noastre. Care greşale? De unde stau eu, toate greşalele mele mi se par justificate, şi oricine în locul meu ar face la fel.
Valea Plângerii e un loc care nu îţi arată trecutul aşa cum a fost el, ci aşa cum l-ai fi dorit tu să fie. Ţi-l arată frumos şi idilic. Dar tu, care ai tras învăţămintele de rigoare de la Făt-Frumos, că doar n-a perit ăla degeaba, ştii că nu mai e nimic pentru tine ACOLO. Că tu însăţi (sau u) dacă te-ai întoarce, te-ai transforma în pulbere.
Dar faptul că ştii nu te ajută cu nimic. Luciditatea n-a fost niciodată un bun analgezic. Dimpotrivă, e un medicament riscant, care la un mic procentaj din populaţie, poate cauza insomnii, greaţă, stări de ameţeală, disconfort, iritabilitate accentuată. Şi nu, nu te poţi adresa medicului sau farmacistului. Ce să-ţi facă aceşti cetăţeni?
daca ai gasit o cale de iesire din Vale, sa mi-o spui si mie 🙁
problema asta cu calea de ieşire e una şi tristă: nu e general valabilă, ca aspirina. fiecare trebuie să şi-o caute de unul singur 🙁