Luaţi-mă-n gură cu multă tandreţe

Când eram copil, două chestii mă făceau să rag necontrolat – deşi eram genul închis în sine, de la care scoteai trii vorbe cu cleştele. Dar astea două chestii scoteau din mine animalul turbat care urma să devin cu timpul.

Una era orice chestie care avea legătură cu focul. Iar cealaltă – ei, bine, cealaltă era aşa:

Eu scriu de la trei ani. Nu ştiu cum pula calului, dar pe la doi ani jumate am găsit un abecedar vechi şi am învăţat să citesc şi să scriu singură. Apoi am început să citesc poveşti şi, pentru că nu-mi plăceau, scriam eu altele – sinistre, bineînţeles – dar care mie mi se păreau mai bune.

OK. Şi bunică-mea, genul de muiere băgăreaţă, dintr-o bucată, născută la ţară, magna gospodina cum laude, trebuia să-şi bage ea nasul peste tot şi se apuca să citească în gura mare ce scriam eu. Şi citea îngrozitoooor de prost. Deci trauma era ceva de genul: copil violat de o gaşcă de belgieni pedofili. Am catalogat-o în gând pe bunică-mea drept o proastă penibilă – o, da, şi pe atunci eram necruţătoare pe interior cu proştii, numai că nu mă manifestam, de teama unei scatoalce peste faţă – şi am interzis tuturor să-mi deschidă caietele.

Acum, că au trecut mulţi, mulţi ani, şi am lucrat mult la chestia asta, am depăşit trauma şi încep să dau, încet încet, texte în gură oamenilor. În continuare există sentimentul ăla extrem de personal, că omul care zice din tine pune gura pe cea mai intimă parte din tine. Când o face cum trebuie, e orgasmic, când nu, retrăiesc trauma din copilărie cu bunică-mea, pe care acum o judec cu ceva mai multă înţelegere, în fond citea la fel de neinteligent şi ziarul, deci nu era ceva personal.

Deci, vă rog, luaţi-mă-n gură cum ştiţi voi mai gentil. Sunt mai fragilă decât aţi crede.