Deppica, ep. 2

Dragilor, acesta e cel mai ambițios serial de pe acest blog. Un serial în care luăm la rând filmele lui Johnny Depp și le facem recenzii, și totodată, urmărim evoluția unui actor minunat, complex și nuanțat.

Episodul I s-a referit la debutul lui glorios, în 1984, cu filmul A Nightmare on Elm Street, și e aici.

Au urmat niște filme… uhm. Nu vreau să fac afirmații tranșante. S-o pun altfel, în această postare vom acoperi anii 1985 și 1986. Iar din punctul de vedere al lui Johnny Depp, acești doi ani au însemnat trei filme: comedia „Private Resort”, filmul de război ”Platoon” și murder mystery-ul ”Slowburn.”

M-am uitat la aceste trei filme și am oftat: atât de „anii 80”. Totul amplu, gălăgios, teatral. Toate bunăciunile erau obligatoriu blonde, cu talia subțire și forme rotunde, și absolut toate aveau unul și același mod de a vorbi, foarte emfatic și fals, „eu sunt diva fatală a acestui film, ai înțeles, pârlitule?” Toți băieții buni erau șateni și musculoși. Toți băieții răi sunt spălăciți și scârboși. Iar implauzibilul caricatural e la el acasă.

Și în toate, Johnny Depp arată adolescentin și frumos de te ia cu răcori și călduri simultane.

„Private Resort”

E o comedie atât de stupidă, încât devine genială prin nivelul de stupizenie pe care izbutește să-l atingă. Dumb and Dumber wishes. Depp și Rob Morrow, adolescentini și încântători, se duc într-o stațiune de lux pentru milionari din Florida. Au făcut rost de o cameră pentru un weekend și vor să se distreze. Dar gagicile îi cam ignoră. Toate sunt superbe, perfect modelate, și toate simt miros de bani în zare. Nu dinspre ăștia doi adolescenți, desigur.

Apoi, încep o serie de neînțelegeri de comedie clasică franțuzească, umor tras de păr, mult slapstick în stil Stan și Bran, multă piele (cred că azi, filmul s-ar lansa direct pe site-ul care începe cu p și se termină cu „hub”), un hoț care vânează diamante, o bunicuță care greșește aspirinele și ia afrodisiace și multe, multe, multe alte peripeții pe care, la un moment dat, le încasezi râzând ca tâmpitul Nu neapărat cu filmul, ci la adresa filmului. Oricum, la final, și Depp și Morrow se aleg cu câte o blondă superbă, deci, all good.

Actoria e incredibil de proastă și de clișeică. Singurii care produc o fărâmă de emoție reală sunt Morrow și partenera acestuia, Emily Longstreth. O actriță de o carismă ireală, un fel de precursoare de Sharon Stone, dar despre care nu știm nimic. Am căutat-o. Se pare că în 1994 a dispărut fără urme de pe o zi pe alta.

Revenind la umorul profund retardat din acest film. E ca American Pie, reducție concentrată din toată seria. Dar castul e atât de frumos, încât te uiți ca fețe și fese.

Să nu mai aud pe nimeni că vaaai, ce profundă e cinematografia veche și ce goală de sens e cea nouă.

„Platoon”

„Platoon” e o capodoperă. A câștigat pe bună dreptate Oscar pentru regie și cel mai bun film, Golden Globe pentru aceleași categorii și Ursul de Argint de la Berlin pentru regizorul Oliver Stone. E primul rol principal al lui Charlie Sheen, și e spectaculos să-i vezi și pe Sheen și pe Depp, atât de tineri, de puri, de plini de pasiune artistică și de lipsiți de controverse. Distribuția e completată de grei ai deceniului, cum ar fi Willem Dafoe și Tom Berenger, și chiar dacă tema războiului nu te pasionează deloc, filmul te ține strâns prin autenticitatea mesajului, prin interpretările actoricești care-ți înțepenesc maxilarul și-ți răscolesc inima și prin doza fină de imprevizibil.

Acțiunea are loc în timpul Războiului din Vietnam, iar protagonistul, Chris Taylor, jucat de Sheen, e un băiat dintr-o familie prosperă, care abandonează facultatea pentru că vrea să lupte în slujba binelui. Un naiv idealist. Iar Sheen face un rol atât de simplu, de uman, de delicat, încât n-ai fi crezut că azi… dar să lăsăm.

Ceea ce ne dezvăluie Stone, însă, în acest film, e gradul de psihoză din ce în ce mai accentuat pe care îl stârnesc foamea, nesomnul și starea constantă de alertă pentru că atacul armatelor rebele de rezistență putea veni de oriunde. E clar că americanii sunt în capcană, că oponenții îi joacă ca pe popice, și că nebunia dezlănțuită îi face, de exemplu, să ardă un sat civil până la pământ și să poșteascăC copile de 11 – 12 ani. Că neputința îi face să formeze facțiuni competitive în cadrul plutonului, până în punctul în care Barnes, unul dintre ofițeri (Berenger) îl asasinează pe altul, Elias (Dafoe), în timpul unui atac al rebelilor.

Ce izbutește cineastul este să denunțe toate ororile războiului. și modul în care acesta anulează ideea de rău și bine și readuce omul în condiția lui primordială, de animal însetat de sânge.

„Platoon” e un alt film care n-ar fi putut fi făcut în zilele noastre. Ar fi sărit zece mii de asociații de corectitudine politică, ar fi nimicit tot ce era ofensiv și ar fi rămas… nu știu. Lopățele în nisipul vietnamez?

Uneori, ce e ofensiv e acolo să educe, iar cenzura trebuie aplicată inteligent.

Ah, stai? N-am zis nimic de Depp? Are un rol prea mic și prea pierdut în mulțime. Sheen, Dafoe și Berenger sunt sfânta treime, iar atenția ta e pe ei ca pe butelie.

Dar Platoon e un must see pentru toți gigeii care se dau mari viteji, că ei vor război, că diverse. E modul regizorului Oliver Stone de a face ice bucket challenge cu ei.

„Slowburn”

Știi că un film e prost când îl are pe Joel Schumacher doar pe post de producător executiv și, de fapt, regizează nea Caisă Noname. E modul lui Schumacher de a spune: „Eu nu semnez așa ceva, hai fiecare la scara lui.”

Și da, „Slowburn” e incredibil de prost. Și de slow. Nici măcar Eric Roberts tânăr și foarte, foarte sexy nu izbutește să salveze colecția aia de clișee obosite. Ce obosite? Surmenate. Extenuate. În burnout total. Clișee care nu și-au luat concediu de la finalul războiului din Vietnam.

Clișeul „eroul e un reporter căruia i se înscenează o măgărie și ajunge dat afară din presă, acum detectiv particular”? Check.

Clișeul „un milionar excentric îl plătește regal să-i caute fosta soție și copilul”?

Check.

Și deja știți că nevasta e o superbă pisică blondă și plină de forme apetisante. Altfel cum?

Și deja știți că între Roberts și bunăciune se naște o mare pasiune care culminează cu un coțăit romantic și senzual, cu soft blur și muzică lentă generică?

Check.

Ah, și da, bunăciunea îl are pe Depp, care aici e licean. Dar, după ce Roberts îl anunță pe miliardar că i-a găsit juniorul, bunăciunea de mă-sa se găsește să clarifice: Hei, dar stai. Copilul miliardarului a murit de mult timp, iar Depp e fiul noului iubit.

Complicat, ha?? Și când s-o simplifici, încep crimele. Toată lumea e de vină, mai puțin cei deja omorâți deja. Cine e făptașul?

Dacă vă spun că suntem în continuare în anii 80, mi-l ghiciți?

Filmul e incredibil de prost. Un copil de cinci ani ar desena personaje mai complexe și mai nuanțate. Motivațiile psihologice sunt sublime, sunt admirabile, dar sunt absente cu desăvârșire. Dialogul te face să ațipești mai adânc decât un podcast cu Viorica Dăncilă. Noroc că scena de coț e lungă.

Ca eșantion cinematografic, cele trei redau o frescă elocventă a anilor 80. Câte o capodoperă rară și un munte de clișee. Pardon, nu clișee. Trope-uri.

Dar fiți pe fază, că episodul următor e un film care l-a făcut pe Depp vedetă. Vorbesc, desigur, de Cry Baby (1990). Între 86 și 90, a jucat în 21 Jump Street, un serial la care mă uit doar dacă mă sponsorizează cineva s-o fac.

***

Dacă îţi place Johnny Depp, susţine site-ul în singurul mod care contează. Aici.

***

***

Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.