Povestea unei soții de jucător

Să afirmi că, în România lui 2024, casele de pariuri, sălile de joc și cazinourile s-au înmulțit ca ciupercile după ploaie e deja o platitudine. Unii aleg să-și investească viața și ultimul bănuț stors cu milogeală sau șantaj de la cunoscuți sau străini, visând la un câștig impresionant care le va rezolva problemele ca prin farmec. Alții, neimpresionați de promisiuni deșarte, trec indiferenți pe lângă ele. Dar pentru oameni ca S., care a cerut să rămână anonimă pentru a nu-și expune public cu nume și prenume cea mai neagră perioadă a vieții, aceste stabilimente sunt ca un cuțit răsucit într-o rană care a supurat ani în șir.

S. și soțul ei au absolvit facultatea înainte de revoluție, au fost repartizați într-un mic orășel de provincie și s-au căsătorit din dragoste. Timp de trei ani, cât dura stagiul obligatoriu în perioada lui Ceaușescu, au trăit liniștiți, și li s-a născut primul copil. Apoi, au avut noroc, „s-au eliberat locuri la centrală, la București”, și ambii au reușit să obțină post în capitală, orașul lor natal. Au locuit șase luni la părinții lui S., apoi li s-a repartizat apartament de la stat, după obiceiul vremii. S. era gravidă cu al doilea copil.

Întoarcerea la București ar fi trebuit să fie suprema fericire, pentru că, înainte de Revoluție, puțini primeau această șansă. Dar, spune S., „de când ne-am mutat la casa noastră, am început să observ mici schimbări la el. Întârzia, uneori nepermis de mult, începuse să și bea, devenise mai irascibil și începuserăm să ne certăm din orice, iar în zilele de salariu, el venea acasă cu mult mai puțini bani. Când îl întrebam ce a făcut cu banii, îmi răspundea ba că a împrumutat un coleg, ba că aveau nevoie părinții lui, dar chestia asta era la fiecare zi de leafă”.

Era gravidă în luna a șasea cu al doilea copil când el i-a mărturisit că joacă banii la aparate. „Existau și înainte de revoluție niște hoteluri din București care aveau.” Cei doi soți au stat de vorbă, el a promis că se oprește, iar soția a sperat, cum fac multe femei naive, că nașterea celui de-al doilea copil îl va face mai responsabil pe bărbat. Evident că acest vis nu s-a concretizat, dimpotrivă. „Aveam o bibliotecă foarte mare cu titluri bune, o colecție de viniluri rare aduse din afară, și am observat că se împuținează. Mi-a zis că sunt împrumutate și că-i vor fi restituite. Venea târziu acasă, spre finalul lui 89 chiar aproape zilnic, ba că a stat la bere cu băieții, ba că a lucrat peste program, ba că s-a dus să ajute nu știu ce coleg care se mută.”

Pentru mulți, revoluția a venit cu suflu de libertate; pentru S., povara unei căsătorii cu un jucător a devenit cu atât mai grea. „De-acum, avea suficiente motive pentru care să nu vină acasă: ba că e la țărăniști cu treabă, ba că lucrează în redacția unui ziar – plecase de la firma unde eram împreună. Lipsea zile și nopți, nu aducea bani. La un moment dat. nu am știut nimic de el o săptămână. L-a adus acasă un taximetrist, care a venit cu el la ușă să-i plătesc cursa. Era în pijamale, venea de la spital și mi-a spus că l-au bătut unii că era cu țărăniștii. Dar eu cred că a fost bătut pentru bani pe care îi lua cu împrumut și nu-i mai restituia. Eu eram cu job, cu doi copii mici, unul la grădiniță și altul la creșă și cu toate treburile casei.”

După acel episod, bărbatul a rămas acasă, îngrijit de soție, și i-a promis că renunță definitiv la jocurile de noroc. Evident, încă o minciună. Atunci, S. a fost sfătuită să îl dea în judecată și să-i ceară pensie alimentară, pentru ca măcar astfel să primească niște bani de la el, reținuți de firmă direct din salariu. A sperat să-l trezească la realitate cu acest proces, dar, bineînțeles, nu s-a întâmplat asta. Bărbatul a fost concediat.

În cele din urmă, individul s-a angajat la o sală de jocuri. „A zis că, fiind cu aparatele în nas, nu va mai fi tentat să joace. Peste vreo lună, primesc telefon acasă de la patroana sălii de jocuri, care mă roagă să vin de urgență la sediu, pentru că, altfel, ea cheamă Poliția. Am lăsat copiii cu o vecină și m-am dus. El era acolo cu patroana care mi-a povestit că, după ce s-a închis sala. el a rămas, a jucat și a pierdut toți banii din casierie și că pe ea n-o interesează cum, dar să-i dăm banii, altfel cheamă poliția să-l ridice. Ce a făcut proasta de mine? Mi-am scos toți banii din portofel, asta însemnând că nu voi avea nici măcar bani de pâine pentru a doua zi, mi-am scos verigheta, lanțul de la gât și cerceii, și i-am pus pe masă. A făcut ea un calcul și mi-a zis că mai rămâne o sumă de plată. Și că facem un acord, în care eu mă angajez să-i plătesc lunar o sumă, până se stinge datoria. Am avut acel acord până acum câțiva ani, dar l-am distrus, că nu mai voiam să-mi aduc aminte. Deci, din salariul meu trebuia să țin copiii, casa și să plătesc și datoria lui.”

Atunci, S. a decis să divorțeze. Singur lucru care a împiedicat-o a fost faptul că, înglodată în datorii, nu avea niciun leu pentru asta. Bărbatul a plecat la muncă, în fosta Iugoslavie și, spre surpriza soției, și-a schimbat comportamentul. „După câteva luni, am început să primesc scrisori, de vreo câteva ori și niște colete cu haine pentru copii și ceva alimente. Îmi spunea că acum, când își rupe brațele muncind, își dă seama ce prost a fost că a irosit banii. Când a început războiul în Iugoslavia, m-am trezit cu el acasă, din nou cu multe promisiuni că nu mai joacă și cu propunerea de a rămâne împreună în continuare.”

Încercând să spere că omul a învățat din greșeli, femeia a acceptat. („Pe bune?? și-a zis Lorena în gând în acest punct al poveștii.)

Era începutul lui 1992. Tatăl lui S. se pensionase, dar lucra la firma de construcții a unui prieten. Și-a luat și ginerele pentru o lucrare, dar patronul, om cumsecade, a aflat că bărbatul e inginer constructor, l-a angajat cu contract de muncă și l-a numit șef de șantier. O vreme, treburile au mers ok. Apoi, a început din nou să întârzie prin oraș, cu pretextele obișnuite. I-au dispărut o brățară și un lanț de aur, aduse de el din Iugoslavia. Scuza lui: „s-a întâlnit în oraș cu unii din trecut cărora avea să le dea bani”.

Apoi, în august, când S. a plecat cu copiii și părinții ei în concediu, bărbatul a rămas în Buucurești cu pretextul că văruiește casa și că dărâmă niște pereți. După o vară dificilă, care a culminat cu decesul neașteptat al mamei sale – șoc anafilactic de la o înțepătură de insecte – S. a revenit acasă cu cei mici și a descoperit cu stupoare că locuința era în stadiul de șantier.

„Când am întrebat de ce e tot ca la început, mi-a zis că nu au mai putut veni oamenii, dar că vor veni. Baliverne.
După o săptămână, mă sună tata și îmi spune că soțul meu s-a dus și a jucat toți banii de salarii pentru oamenii de pe șantier. Pe vremea aia, salariile se plăteau cash. A fost dat afară. Patronul era prieten cu tata, învățase meserie de la el, și i-a spus „Nu-i cer banii, că nu are de unde să mi-i dea, să cer familiei ar însemna să iau de la gura copiilor, îl dau afară, dar te rog spune-i fetei să divorțeze imediat”. I-a crăpat obrazul tatii de rușine!”

Din nou, S. i-a cerut soțului să plece, dar de data aceasta, el i-a râs în nas și a refuzat. Au petrecut două, poate trei luni în casa lăsată de izbeliște, în pregătirea unui văruit imaginar, ignorându-se reciproc. Apoi, un episod neașteptat a scăpat-o de el.

„Într-o zi, venind de la birou, am văzut în scară o doamnă și doi politiști, am trecut pe lângă ei, am luat liftul și am urcat acasă. După două minute, a sunat soneria, era doamna cu politiștii. „Bună ziua, dorim și noi să vorbim cu domnul Cutărescu”. Aveau în mână o copie după buletinul lui. Nu știu cum mi-a venit ideea să spun rapid că domnul nu mai locuiește aici, că nu știu unde este și că suntem divorțați. „Un document de divorț puteți să-mi prezentați?” M-am dus la sertarul cu documente și am adus Hotărârea Tribunalului pentru pensie alimentară, polițistul a citit acolo că instanța dispune pârâtul la plata pensiei alimentare pentru cei doi minori și nu s-a uitat până la capăt să vadă dacă e divorț sau nu. Noroc că nu mi-au cerut și mie buletinul. I-a spus doamnei că așa este, suntem divorțați și nu are ce să facă. Luase de la femeia aceea vreo trei milioane de lei – erau bani mulți în 1992 – ca să-i construiască o casă în Corbeanca. El jucase acei bani, iar femeia nu mai avea de unde să-l ia, pentru că o lăsase baltă. Nu știu ce l-a determinat să sune pe fix în exact acel moment. I-am spus să vină acasă pentru că îl așteaptă o doamnă cu doi polițiști. A apărut târziu în noapte, și-a luat hainele și a plecat.”

Ajutată de tată și de câțiva colegi cumsecade, S. a reparat locuința, a văruit și a făcut curățenie. A izbutit să divorțeze în 1995. Dar, surpriză: a început un partaj nemilos, pentru că, după toate datoriile pe care i le plătise din salariul ei, bărbatul s-a trezit că vrea parte din locuință. „Deși îl cumpărasem cu bani trimiși de sora și cumnatul meu din Italia.”

După divorț, S. s-a afundat în muncă, să se redreseze financiar:

„La firma cu carte de muncă lucram pana la ora 16. Firma avea contracte în Germania și eu mă ocupam de ele în cadrul serviciului de comert exterior. S-a dus vestea și ingineri din țară care făceau același lucru m-au contactat să le rezolv aprobările la ministerul muncii și vizele la ambasadă. Făceam și traduceri din germană, am tradus prospecte medicale, cărți de bucate, articole din ziare, câte și mai câte, am tradus și pe mult, și pe puțin, important era să fac bani.

Colaboram cu o firmă din Alexandria, la ora 16 îmi trimitea șoferul, munceam până pe la 12 noaptea, să pun toate dosarele în regulă, să-i fac calcule și strategii, după care mă aducea șoferul acasă. Lăsam copiii cu o prietenă. Ani în șir am dormit între trei și patru ore pe noapte, noroc că nu mi-a plăcut niciodată somnul, dar am răzbit . Liniștea pe care am simțit-o după ce a plecat mi-a dat aripi.”

Copiii au fost cuminți și responsabili, au terminat câte o facultate, acum sunt adulți cu vieți echilibrate și împlinite.

Dar, după divorț, fostul s-a gândit să-i facă în ciudă. S-a recăsătorit cu o bună prietenă a ei și i-a făcut și acesteia un copil. Desigur, o nouă căsătorie cu probleme grave, pentru că patima jocurilor de noroc n-a plecat nicăieri. „Unul dintre băieții mei și-a cunoscut fratele. Acum opt-zece ani, s-a trezit cu un telefon într-o seară de la acel copil, care spunea că e singur acasă, că-i e frig și e speriat, că au gazele, lumina și apa oprite.”

Acum, S. e bine. „Am lăsat trecutul în urmă, mă bucur că am reușit , nu mai contează cu ce sacrificii, mă bucur că am doi copii minunați.” Dar de câte ori trece prin fața unei săli de jocuri, o cuprinde aceeași stare de furie și disperare. Pentru că știe că indivizii de la acele aparate joacă pâinea propriilor copii.

***

Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da follow pe Facebook şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.

***

Dacă îți plac aceste articole, poți alege să-mi oferi susținerea de care am nevoie.