Deppica, ep 1: A Nightmare on Elm Street

Îmi place Johnny Depp la nebunie. Îmi plac versatilitatea, creativitatea și abilitatea de a crea o întreagă lume cu (aproape) fiecare personaj. Prin urmare, pe acest blog se va întâmpla în săptămânile viitoare o chestie pe care ne place s-o numim Deppica, adică integrala filmelor în care a jucat Johnny Depp. Evident că, fiind un subiect artistic, nu va avea impactul articolelor despre gigei, unde se adună mereu gigei la subsol să guițe că de ce scriu despre gigei. Dar e ok. Omul mai face lucruri și pentru sufletului lui.

Acum, dacă doriți să susțineți acest demers, o puteți face pe Paypal. Pentru că aceste texte sunt gratuite, dar presupun destul de multă muncă și nu, faptul că-mi trimiteți poze cu pisici pe mail NU este o compensație fair.

Am făcut noapte albă. Și asta pentru că Johnny Depp a debutat într-un clasic al filmelor horror – slasher, regizat de un tătic al genului: Wes Craven: A Nightmare on Elm Street. După cun bine știți, A Nightmare on Elm Street e o serie de opt filme (șapte dacă nu considerăm Freddy vs. Jason, o mizerie de muls banii proștilor, punând față în față doi monștri populari, eroi a două serii: Nightmare și Friday, The 13th. Evoluția ambelor serii demonstrează cum, pe măsură ce spiritul artistic se evaporă și cel comercial primează, calitatea fuge mâncând pământul.)

Pe scurt, am revăzut cele șapte filme ale seriei și am făcut noapte albă. Cam îndeletnicirea preferată a eroilor. Dar cum acesta este un articol din seria integrala Johnny Depp, ne vom referi doar la filmul original din 1984, cel în care a debutat.

Mamăăă, câtă introducere. Dacă femeilor li s-ar face atâta preludiu, ar avea toate orgasm.

***

A Nightmare on Elm Street (1984) a scris istorie în genul horror. A cimentat reputația de artist al tenebrelor a lui Wes Craven, regizorul și scenaristul peliculei. A pus pe hartă un nou producător: New Line Cinema, care sunt vinovați și pentru Teenage Mutant Ninja Turtles, respectiv pentru seria Lord of the Rings. Dar, cum Dumnezeu nu bate niciodată cu parul, au fost înghițiți în 2008 de Warner Bros, ca o fetișcană care aleargă inocent în pădure de un monstru fioros. Și a lansat cariera de patru decenii a uneia dintre cele mai importante vedete americane: Johnny Depp.

Sinceră să fiu, bugetul mic se cam vede, dar nu deranjează. Îi dă un aer de modernitate. Elementele datate, însă, sunt:

-gemetele horcăite ale monstrului (care zici că face o labă furioasă, sau are o criză de astm, sau face o labă furioasă în timp ce are o criză de astm, ceea ce e dificil, v-o spun din experiență, dar nu irealizabil.) Parcă Freddy Krueger era o fantomă. OK, și atunci de ce horcăie?

-fumatul intens, mai ales în spații închise

-tonul umil și mieros cu care vorbesc adolescenții. Da, filmul e din vremea când copiii nu erau valoroși.

-fetele sunt toate blonde cu ochi albaștri, băieții sunt toți bruneți și frumoși și, bizar, din aceste combinații nu se naște nimeni șaten.

-lipsa oricărui innuendo molestator în atitudinea monstrului. Omora copiii sec și simplu, fără libidinoșenii. Sigur, în filmele următoare, treaba se schimbă. Dar în primul film, monstrul nostru vrea sânge și atât.

Inspirația pentru film i-a venit lui Craven după ce a studiat un grup de refugiați din Cambodgia, de după genocidul khmerilor roșii. Acești oameni sufereau de sindrom posttraumatic sever și se luptau să nu doarmă cu zilele, pentru că retrăiau în vis ororile genocidului și mureau în somn. Ca dovadă că genul horror s-a inspirat dintotdeauna din realitate, doar că a mai înflorit-o puțin.

O adolescentă blondă, superbă – interesant cum nici o chestie horror nu i se întâmplă vreodată unei urâte, exceptând-o pe nevasta din The Shining – aleargă prin niște spații sinistre și lugubre, fugărită de un monstru hidos care sfâșie diverse chestii cu lame atașate în vârfurile degetelor. E prima apariție pe marile ecrane a bărbatului viselor tale, Freddy Krueger.

Apoi, adolescenta se trezește. Totul a fost un vis. Dar cămașa ei de noapte are patru tăieturi, făcute de lamele monstrului. Aici e arta lui Wes Craven. În aparența de normal și detaliul înfricoșător.

Adolescenta, Tina pe numele ei, se întâlnește cu gașca: prietena ei cea mai bună, Nancy, iubitul acesteia, Glen (Depp, în prima lui apariție pe ecran, tot ca bărbatul viselor tale) și Rod, golănașul care i-o mai trage din când în când Tinei, printre certuri.

Legat de interpretarea lui Depp, vreau să spun doar că era atât de tânăr, atât de inocent, atât de lipsit de înfloriturile lui stilistice. Și îmi pare rău s-o spun, dar ambele fete îi dau clasă de sus, ca interpretare actoricească. Și totuși. 40 de ani mai târziu, nimeni nu știe nimic de ele, iar Depp e unul dintre monștrii sacri ai ecranului.

Nimeni nu o crede legat de coșmar, dar după aceea aflăm că și ceilalți aveau propriile lor coșmaruri. Într-o noapte în care cei patru decid să doarmă la Tina, s-o protejeze, nenorocirea se întâmplă. Krueger o căsăpește definitiv pe blondă. Chit că, din cum ne era prezentată, ai fi crezut că ea e protagonista filmului. Tehnica măcelăririi aparentului protagonist în primele 20 de minute e magnetică, pentru că știi că nimeni nu e sigur, și vrei să vezi continuarea.

Tema de critică socială a lui Craven se întrețese printre tropii horror: părinții sunt inutili și nu înțeleg nimic; poliția e inutilă și nu înțelege nimic; medicii sunt inutili și nu înțeleg nimic. După ce e chinuită de coșmaruri din ce în ce mai fioroase și ajunge să țină un espressor în dormitor, doar pentru a nu adormi – moment în care râzi fără să vrei, în plină teroare – Nancy își dă seama că ce face omul cu mâna lui lucru manual se numește, și dacă vrea să rezolve problema, trebuie să se descurce singură.

Iar soluția e de o simplitate parcă smulsă dintr-un citat motivațional din Octavian Paler.

Elementele subtile de comedie, precum și fanfaronada lui Krueger, se vor accentua în următoarele filme ale seriei. Precum și în parodia p0rn0 The Wet Dream of Elm Street, la care am squirtuit de râs.

Dar în acest prim film, încă este vorba de un substrat psihologic serios: trauma vine să te bântuie în vis. Nu și dacă ai un mâț afectuos care doarme cuibărit în tine. Nu știu cum se face, dar corpușorul moale al unei pisici în brațele tale te face să nu mai ai coșmaruri. Dacă gașca aia adopta o pisică, povestea ar fi fost un clip cu pisici pe YouTube: Mâțele torcătoare de pe Elm Street.

Nu vă dau alte spoilere, pentru că vreau să încurajez vizionarea de filme clasice, care mai extirpă ignoranța din voi. Somn ușor, b*tch.

***

Dacă îţi plac articolele de opinie, susţine site-ul în singurul mod care contează. Aici.

***

***

Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.