Lucruri de care nu mai am răbdare

Viața e extrem de scurtă, mai ales dacă o trăiești pe fugă. Azi e joi, ai clipit și deja e miercurea viitoare. Ieri era ianuarie, azi e deja 10 septembrie. Ce, mă??? Zece septembrie? Vrei să spui că au trecut deja trei sferturi din anul curent? Măi, să fie.
Da. Au trecut.
Da, viața e scurtă.
Mbun.

Taman din acest motiv, o grămadă din răbdarea mea a dispărut fără urme pe apa sâmbetei, acolo unde s-a dus și grunge-ul anilor 90, respectiv trupele de băieți frumoși ale anilor 2000. Cam extremă trecerea, dar asta-s eu: într-o zi o să port eyeliner negru mânjit la ochi și tricou cu Rooots Bloody Roooooots și în ziua imediat următoare, o rochiță scurtă mulată cu sclipici, pentru că de ce nu?

Revenind: dat fiind că viața trece în acest ritm trepidant și trepanant, constat că nu mai am pic de răbdare pentru lucruri pe care, altădată, eram mai mult decât dornică să le suport după pofta inimii. Le puteți parcurge și poate îmi povestiți și mie de ce nu mai aveți răbdare voi.

A) Bârfa.

Am o profundă nepăsare de tot ce nu e cazul să mă privească. Dar știi că X se foote acum cu Y și… Și? Mă afectează cu ceva viețile lui X sau lui Y? Nu. Mi-au jurat X sau Y credință la altar? No way. Minunat. Să se footă sănătoși și să se învelească în dulcea mea necunoștință de cauză după, să nu-i tragă curentul.

Singura bârfă care îmi ciulește și mie urechile este cea cu țepari rău-platnici și escroci care păcălesc artiști. În rest, sexul, drogurile, viețile private sau numărul de kilograme al altora mă lasă dureros de indiferentă.

Decât să bârfesc, prefer să răspund la comentariile cititorilor, pe Facebook. Măcar ăia povestesc lucruri despre ei înșiși, nu despre alții.

Pălăvrăgeala în gol.

Singura persoană căreia îi ofer timpul meu pentru blabla fără finalitate e maică-mea. Maică-mea s-a chinuit să mă crească singură, cum a putut și din puținul pe care l-a avut, și taman de aceea, are timpul meu nelimitat să-mi povestească la ce reality showuri se uită, ce gătește, când scoate câinele la plimbare, cum jurații de la nu știu ce emisiune de talente îi sabotează ei preferatul și cum Bucureștiul fură averile Ardealului.

În rest, dacă mă suni sau îmi trimiți mesaj și bați câmpii aiurea te voi întreba după a treia amabilitate: ok, ce pot face pentru tine?
Aici, omul care te-a sunat cu treburi răsuflă ușurat că nu trebuie să mă mai fingerească metafizic și zice ce vrea.
Dar mai e și categoria aceea nespus de iritantă care se înfoaie:

Dar de ce trebuie să vreau ceva??

Nu trebuie, îndrăzneam doar să sper că există un subiect și că o să trecem la el.

A, nu, nu. Și să vezi, fată…

Unde urmează veșnic ceva ce nu vrei să vezi. Fie bârfa, fie următoarea categorie, și anume

Confesiunea amoroasă nesolicitată 

Când începe cineva să mi se vaiete de viața lui amoroasă și de faptul că n-are parte de amor veritabil, îmi vine să mă arunc de la parter.

Eu, una, nu simt să mă arunc la genul ăsta de mărturisiri cu oricine. Cumva, mi se par niște probleme atât de intime, încât NU îmi doresc să fac pe diverși părtași la ele.

Plus că problemele amoroase dau adevărata măsură a prostiei noastre. Femeie de cam 40 de ani ți se plânge că i-a tras-o unul din prima, după o băută și-o vrăjeală, și n-o mai sună. Dăăh. Mascul de 60 și ceva, însurat de pe vremea filmului alb-negru și lipsit de orice vino-încoace extern a combinat o prințesică siliconată și ți se plânge că ea e interesată doar de bani, nu de suflet. Lololol. Pentru suflet, găsea pe unul de vârsta ei.

Când vii și-mi faci coming out-ul ca prost, mi-e foarte greu să te privesc ca pe un om inteligent din acel punct încolo. De aceea, hai să ne ținem fiecare viețile amoroase acasă, să ne putem respecta.

“Păi, da, Lorena, dar tu dai sfaturi foarte bune în poșta redacției.”

Sure, dar poşta redacţiei nu-mi parazitează timpul. Când omul ţi se vaietă tete a tete, sau mobil a mobil, îţi răpeşte două-trei ore din viaţa ta. La poşta redacţiei, el stă două – trei ore, poate chiar mai mult, să aştearnă cearşafurile acelea interminabile, dar eu termin de citit mailul în cinci minute.

Şi dacă multe dintre cearşafurile interminabile vi se par plictisitoare cu spume, guess what: exact aşa sunt confesiunile amoroase în viaţa reală.

Îţi vine să-ţi smulgi părul din cap auzindu-le.

Insistențele.

Sunt lucruri pe care pot sau vreau să le fac și lucruri pe care nu pot sau nu vreau să le fac. Și oameni care pricep sau nu pricep că nu pot băga pe gâtul altora lucruri pe care aceștia din urmă nu le vor.

Pe aceștia din urmă i-aș bate numai în cap cu un bocanc masiv de munte, cu ținte.

Iar apoi, încep să bage șantaj emoțional, insulte voalate, insinuări de prost gust și o grămadă de alte manevre pseudo-persuasive, iar asta nu doar că nu mă convinge, dar mă și irită teribil de tare.

Dacă mă interesa ce mi se cerea, acceptam din prima, sau măcar spuneam ceva de genul: Mă gândesc și revin cu un răspuns.

Când spun “nu”, e ceva ce chiar NU mă interesează şi nu există nivelul de insistenţă, presiune, frecare la icre sau stres care să-mi inducă interes.

Mai ales că, aşa cum se întâmplă mereu în viaţă, nivelul de insistenţe iritante utilizat de X să-ţi ceară un anumit lucru e invers proporţional cu temeiul justificat de a cere lucrul respectiv.

Aroganța.

Luna trecută, mi-a venit întreţinerea 100 de lei. Precizez, stau într-un bloc de garsoniere în care, pe timp de vară, întreținerea vine cam 50 – 60 de lei. Mai ales că vara nu prea stau locului.

Și mă uit eu în tabel: 105 lei. Când merg să plătesc, îl întreb pe administrator, un mitic autentic de modă veche, tatăl mârlan al cocalarului zilelor noastre:

-Nu vă supărați, de ce a venit întreținerea mai mare decât în lunile obișnuite de vară?

-Da’ ce, dragă, 105 e mult pentru chirie în Bucureşti semicentral?

Să mooori tu cu mă-ta, îmi murmur eu.

-Domnule, şi la Bucureşti semicentral şi în Cuca Măcăii periferie, contabilitatea se face la fel. Am întrebat pentru ce îmi cereţi 105 lei şi aştept un răspuns la obiect. Că dacă nu, data viitoare vin cu proprietarul de mânuţă şi poate îi explicaţi lui.

-A, dadada, au fost reparaţii la gaz.

-Şi nu puteaţi să-mi daţi răspunsul ăsta din prima? Trebuie mereu să arate omul colţii, să extragă comportament civilizat?

Şi e story of my life. În orice funcţie înlocuibilă de doi bani se strecoară nişte indivizi proşti de respiră pe anus, care subit încep să se creadă plasaţi pe soclu şi să caute să urineze cu jet pe alţii.

Dacă ai pretenţia să-ţi dau 40 de lei în plus, îmi explici pentru cei sunt cei 40 de lei când te întreb, nu mă iei cu vrăjeala penală de şmecheri, că nu ţine. Bucureşti semicentral se reflectă în preţul chiriei. Întreţinerea n-are NICI O legătură.

“Vai, Loreno, de ce nu eşti feminină?”

Cum rahat să fii feminină, când invazia de boi aroganţi te obligă să fii mereu cu mănuşa de box la tine, strict pentru a putea funcţiona normal?

Oamenii care se vor rugați.

Ăştia-s ăia care şi-au asumat că fac un lucru. Aţi stabilit clar condiţiile, să nu existe nelămuriri. Şi apoi tot ei au nevoie de 70 de mailuri şi 5884 de telefoane să livreze ce şi-au asumat că vor livra.

Eu, ca un om care are repulsie la insistenţe, urăsc să insist cam la fel de mult pe cât urăsc să insiste alţii la mine. Şi nu văd rostul milogelii lungi cu basca în mână în condiţiile în care am stabilit clar nişte lucruri.

Vrei oameni să atârne de tine şi să te roage să le cedezi? Ai satisfacţie să vezi tâmpiţi cerşind atenţie? Fă videochat. Eu nu am răbdare să mă milogesc şi după ce văd că extrag lucruri deja convenite doar cu cleştele, la un moment dat îmi bag piciorul.

“Glumele” agresive. 

Sunt unii care încep să te atace enervant, şi au impresia că dacă pun trei mămăligi rânjite din tastatură sau îţi rânjesc în faţă, să sugereze “glumăăă”, sunt mai puţin enervanţi.

Nu, coaie! (mulţumesc, Micutzu, se cumpără.) Ai glume de genul ăsta cu mine când stabilim reciproc că avem glume tâmpite. Dacă numai tu le ai şi eu sugerez fin că tu mă amuză, iar tu insişti bovin în ele, o să scot şi eu glumele agresive la tine, şi promit că o să te usture.

Glumele cu tragere de brăcinari funcţionează între oameni care sunt deja prieteni. Dacă nu există intimitate, nu o poţi mima. Iese fake şi forţat.

Cozile 

Oh, my, goood, cât mă pot scoate din sărite oamenii în şiruri, aşteptând să pice para mălăiaţă în gura lui nătăfleaţă. De când a făcut ANAF spaţiu virtual, n-am mai călcat într-o instituţie ever. De când fiecare utilitate are opţiunea plăţii pe net, am redevenit un român fericit.  Nu mai vreau să mi se îndese cineva în spate cu impresia că o să dispar magic în calea lui spre casă, nu mai vreau conversații peste umărul meu între cineva din fața mea și cineva în spate (și de ce nu oferi întâietate? pentru că după aceea, tot restul cozii se va băga în față. lol) și nu mai am răbdare de casele care se blochează, magic, cu câte doi clienți înaintea mea

Automatele de cafea 

Cafeaua e darul lui Dumnezeu pentru omenire. Dar omenirea e ingrată și, de câte ori primește în dar, își bagă plua în el, la figurat și adeseori la propriu.

Așa a apărut automatul de cafea.

***

 

Îţi plac textele Trollywood? Poţi susţine şi tu proiectul.

***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this:
Advertisment ad adsense adlogger